Am fost în culmea fericirii când s-a născut fetița noastră minunată. Nu a fost ușor să gestionăm un nou-născut, dar eu și soțul meu am făcut tot ce am putut. Cu toate acestea, interferența constantă a soacrei mele a făcut totul mult mai dificil.
Doamna Popescu se îndrepta spre școală să-și ia nepoata, simțindu-se neobișnuit de fericită. Zâmbea continuu, iar tocurile ei loveau trotuarul ca în tinerețe. Motivul fericirii sale era că în sfârșit reușise să-și asigure propriul loc. Apartamentul era într-o clădire nouă, spațios și luminos, deși avea doar o cameră. A trebuit să economisească aproape doi ani pentru că banii din vânzarea casei de la țară nu erau suficienți pentru
Ea pur și simplu i-a înmânat cheile casei, permițând tânărului cuplu să trăiască fără griji. La doar 54 de ani, ea încă muncește, are destui bani, dar lucrurile au luat o întorsătură neplăcută.
Scriu aceste rânduri într-o stare de frustrare totală după încă o ceartă cu fiica mea. Nu mai pot suporta și simt nevoia să împărtășesc povestea mea. Soțul meu înțelege, dar mulți dintre prietenii noștri spun: ce te așteptai, fiica ta este căsătorită acum, are propria ei familie. Soțul ei îi dictează acțiunile – ginerele nostru disprețuit! Parcă i-a spălat creierul! Fiica noastră
„Crescând trei băieți în timp ce construim o casă nu a fost ușor. Dar eu și soțul meu ne-am consolat cu gândul că în sfârșit vom putea să ne relaxăm la pensie. Pentru a realiza acest vis, am economisit cu sârguință și am muncit din greu. Credem că avem tot dreptul să fim mândri de realizările noastre. Fiii noștri sunt acum adulți, cu familiile lor, și am construit o casă confortabilă,” scrie Lidia. Cu toate acestea, liniștea la care au visat este acum amenințată.
Rudele soțului meu locuiesc într-un oraș vecin. Am decis să le facem o vizită. Desigur, i-am sunat înainte să le spunem. Rudele soțului meu păreau foarte încântate.
Am fost căsătoriți timp de șapte ani. Primii trei ani au fost fericiți, dar apoi totul a început să se destrame. Nu mi-am imaginat niciodată că soțul meu va fi atât de lipsit de inimă și egoist. Aveam două fiice, Ana și Maria. Dar soțul meu nu m-a ajutat niciodată să le cresc. Ne certam constant. Totul s-a schimbat în ziua în care am decis să plec.
Eu și Ana ne-am cunoscut la facultate. Îmi amintesc acea zi ca și cum ar fi fost ieri: o după-amiază răcoroasă de noiembrie, întregul consiliu studențesc adunat într-un singur loc pentru a discuta câteva probleme. Ca de obicei, am întârziat cinci minute, așa că am intrat direct în mijlocul unei dezbateri despre închirierea costumelor. În mod normal, aș fi sărit în conversație și aș fi încercat să vin cu ceva. Dar atunci am văzut-o pe ea
Când aveam zece ani, tatăl meu a părăsit familia noastră. Mama m-a crescut singură și nu s-a recăsătorit niciodată. Nu m-am simțit prea rău din cauza plecării tatălui meu, deoarece părinții mei se certau des și nu îmi amintesc multe lucruri bune din acea perioadă. Mama a depus cerere pentru pensie alimentară. Trebuie menționat că scopul nu era să ne îmbogățim, ci
Soțul ei s-a pensionat acum cinci ani și a petrecut mai mult timp la casa lor de la țară. Maria îl vizita în weekenduri. Când s-a pensionat, toată lumea a crezut că va fi o tranziție liniștită. Dar lucrurile au luat o întorsătură neașteptată când am vizitat-o.
Nu a fost niciodată vorba de afecțiune părintească, cu atât mai puțin de responsabilitate. Mai întâi, bunicii m-au crescut, apoi a fost angajată o bonă. Am trecut și prin grădiniță. Aceasta este povestea mea.
„De trei ani trăim sub același acoperiș cu doamna Popescu. Pe lângă soacra mea, mai sunt soțul meu, fiul nostru de trei ani și eu. Nu ne permitem să ne mutăm. Soțul meu nu câștigă suficient pentru a acoperi toate cheltuielile noastre. Chiar dacă aș găsi un loc de muncă, salariul meu ca profesor part-time nu ar face o mare diferență. Așa că trăim împreună și încercăm să facem tot posibilul, dar…”
