Într-o după-amiază liniștită, stăteam în fotoliul meu preferat, privind fotografiile vechi de pe șemineu. Fiul meu, David, tocmai plecase după o discuție tensionată. Insista că trebuie să mă mut într-un centru de îngrijire, din cauza lipsei de spațiu din mica noastră casă suburbană. Casa avea doar două dormitoare, unul ocupat de mine și celălalt de David și familia lui.
Au o mică grădină de legume și mănâncă totul natural, crescut cu propriile mâini. În fiecare an, devine din ce în ce mai dificil să întrețină grădina pe măsură ce sănătatea lor se deteriorează.
Eram sigură că nu voi îmbătrâni singură, dar m-am înșelat. Acum, nimeni nu pare să aibă nevoie de mine. Deși locuim în același oraș, ne vedem rar. Întotdeauna am crezut că va fi cineva care să-mi aducă un pahar cu apă în anii mei de apus.
Mulți vârstnici din România îndură suferință și singurătate. De aceea, este datoria noastră să ne sprijinim rudele în vârstă. La urma urmei, nu există o legătură mai puternică decât familia.
Deși am încercat de mai multe ori să-i explicăm că nu o putem lăsa singură în casa ancestrală, mătușa Naomi a refuzat să se mute. Mama mea, Lillian, are 70 de ani și, fiind principalul ei îngrijitor, am mâinile pline. Naomi are proprii ei copii, dar cumva, responsabilitatea cade pe mine.
