Fratele meu a decis să se mute la mine pe termen nelimitat, presupunând că voi acoperi toate cheltuielile lui în timp ce își dă seama ce va face mai departe. Acum, mă lupt să fac față cheltuielilor, fără un loc de muncă și cu o gură în plus de hrănit.
Fiul meu, Alex, și-a exprimat recent frustrarea față de incapacitatea mea de a-i oferi sprijin financiar. Familia soției sale, înstărită și mereu gata să ajute, nu face decât să-mi evidențieze neajunsurile. Ca fost muncitor în fabrică, pensionat și care l-a avut pe Alex mai târziu în viață, mă confrunt cu sentimente de inadecvare și regret.
Cât de matură este, cu adevărat? Atâta viață înainte, de ce graba? Și de ce să înceapă o familie atât de devreme? A ascultat cineva sfaturile mele? Nici măcar Maria.
Acum cinci ani, părinții soțului meu ne-au împrumutat o sumă considerabilă de bani. Era o parte semnificativă din economiile noastre, destinate primei noastre case. Aveau nevoie de acești bani pentru a acoperi cheltuieli medicale neașteptate. Acum, soțul meu vrea să ierte datoria, dar tatăl meu insistă asupra rambursării.
Într-o după-amiază liniștită, stăteam în fotoliul meu preferat, privind fotografiile vechi de pe șemineu. Fiul meu, David, tocmai plecase după o discuție tensionată. Insista că trebuie să mă mut într-un centru de îngrijire, din cauza lipsei de spațiu din mica noastră casă suburbană. Casa avea doar două dormitoare, unul ocupat de mine și celălalt de David și familia lui.
„Este asta cu adevărat ceea ce își dorește Andrei? Nu pot să cred! Doar pentru că avem diferențele noastre nu înseamnă că ar trebui să părăsesc casa pe care am prețuit-o timp de decenii.”
Mă numesc Ana și am 36 de ani. Sunt căsătorită cu Andrei de șase ani. El este al doilea meu soț. Prima mea căsătorie a fost o poveste de dragoste fulgerătoare care s-a încheiat cu inima frântă și deziluzie. Din acea căsătorie am o fiică, Maria, care s-a născut în 2013. Tot în acel an, prima mea căsătorie s-a destrămat.
Au trecut trei ani de la moartea tatălui meu, dar amintirea ultimei noastre conversații mă bântuie încă. Tatăl meu stătea în fotoliul său preferat, ochii săi odinioară plini de viață fiind acum umbriți de timp și boală. Vocea lui, cândva puternică și autoritară, se transformase într-o șoaptă. Lângă el stătea nepotul său, care îl vizita des și știa totul despre luptele sale.
