„La 72 de ani, mă regăsesc singur într-un oraș plin de viață. Copiii mei au propriile lor vieți, iar încercările mele de a mă reconecta au fost întâmpinate cu o distanță politicoasă. Zilele se întind lungi, iar nopțile și mai lungi, în timp ce caut un sens în acest nou capitol al solitudinii.”
Locuim într-un apartament cu trei camere, cu două dormitoare separate și o cameră de trecere. Avem o bucătărie mică și o baie comună. Suntem cinci persoane care locuim aici: eu, soțul meu, cele două fiice ale noastre și soacra mea. Apartamentul aparține soțului meu și mamei sale. Eu sunt originară din alt oraș. Locuim cu soacra mea de aproape 10 ani și am reușit să ne înțelegem, mai mult sau mai puțin. Eu,
Anul trecut, într-o dimineață răcoroasă, m-am aflat într-un autobuz urban îndreptându-mă spre casă după o vizită matinală la piața de legume și fructe, brațele încărcate cu produse proaspete. Era o zi obișnuită, sau cel puțin așa părea. Mi-am plătit biletul, m-am așezat pe un scaun și am început să observ oamenii din jur, pregătită să mă pierd în gânduri. Dar apoi, o agitație bruscă din spatele autobuzului a spart liniștea. Un tânăr, așezat în partea din spate, a căzut brusc pe o parte
Ca și mulți alții, familia noastră se confruntă cu provocarea de a trăi într-un spațiu mic. Noi, o familie de patru persoane, locuim într-un apartament tip studio de 22 de metri pătrați moștenit de la bunica mea. Inițial, pentru Alexandra și Nicolae, acest studio părea un palat, mai ales având în vedere locația sa într-o clădire istorică cu tavan înalt. Cu toate acestea, pe măsură ce familia noastră a crescut, la fel au crescut și luptele noastre.
