Întotdeauna mi-am imaginat că voi întemeia o familie după ce mă voi căsători, dar viața a avut alte planuri. Bebeluşul nostru a venit mai devreme decât ne așteptam, și tocmai când aveam cea mai mare nevoie de el, a plecat. Acum, s-a întors, cerând o a doua șansă. Sunt sfâșiată între inimă și minte.
Mutarea la țară are avantajele sale, dar vine și cu provocări. Mulți oameni aleg să se relocheze din motive financiare, cum ar fi locuințele mai ieftine și potențialul pentru o viață mai simplă. Totuși, nu toate poveștile au un final fericit.
– Am ratat apelul pentru că eram la duș. Apoi l-a sunat pe Andrei și l-a întrebat – spune Ana, în vârstă de 30 de ani. – Ce s-a întâmplat apoi? – Andrei a sunat înapoi.
Primul nostru copil s-a născut acum aproape cinci ani și așteptam cu nerăbdare sosirea celui de-al doilea. Nu ne-am imaginat niciodată că bucuria noastră se va transforma în durere, părăsind spitalul cu brațele goale.
Acum aproximativ șase luni, m-am căsătorit cu Andrei. Mama ne-a ajutat să rezolvăm problema locuinței, lăsându-ne să stăm în garsoniera ei. Totuși, ne-a avertizat că avem opt ani să ne cumpărăm propria locuință. Am un frate mai mic, așa că atunci când va împlini 18 ani, apartamentul va fi vândut, iar banii vor fi împărțiți în mod egal. Toată lumea a fost de acord cu această înțelegere.
Nu mai au averea pe care o aveau odată, dar de fiecare dată când soacra mea ne vizitează, nu uită să-mi amintească că părinții mei ar putea face mai mult pentru a ne ajuta.
„Nu contați pe ajutorul nostru, descurcați-vă singuri!” – a declarat soacra mea, deși deținea două case. Ea locuiește într-una cu soțul ei și o închiriază pe cealaltă. Aceasta era situația noastră când ne-am căsătorit. Eram tineri și plini de speranță, gândindu-ne că poate ne vor ajuta cu locuința. Dar viața are propriile sale întorsături. Părinții soțului meu erau fermi în poziția lor. De când am decis să
Îmi amintesc cum alergam cu entuziasm la mama, doar pentru a o găsi privind absentă pe fereastră. „Ion depune actele de divorț. Acum trebuie să obținem cât mai mulți bani de la el,” a spus ea rece.
Crescând într-un mic oraș din România, viața era simplă, dar plină de provocări. Mama mea lucra ca bibliotecară, iar tata era șofer de camion. De mică am învățat să ajut în casă. Când s-a născut fratele meu mai mic, responsabilitățile au crescut. Până când a început grădinița, eu aveam 12 ani și lucrurile au început să se schimbe în moduri pe care nu le înțelegeam.
Am crescut în același oraș mic, chiar în același cartier. Am urmat același liceu, deși eu eram cu doi ani mai mică. Nu am devenit prieteni decât mai târziu, prin cunoștințe comune, când am descoperit trecutul nostru comun. Ion a absolvit cu o diplomă în inginerie, în timp ce eu am urmat o carieră în educație. Ne construim viața împreună. Îi plăcea să repare lucruri.
Micul Andrei a alergat cu brațele deschise. Sara, de opt ani, stătea în colț, mușcându-și buza—Bunica nu adusese nimic pentru ea. Era mereu așa, dar ea nu se plângea niciodată.
