„Mama Soțului Meu Ne-a Ajutat Întotdeauna cu Copiii. Apoi Am Descoperit Că Îi Afecta Sănătatea”

Din ziua în care m-am căsătorit cu Andrei, mama lui, Elena, a fost o prezență constantă în viețile noastre. Era genul de femeie care putea lumina o cameră cu zâmbetul ei și părea să aibă o rezervă nesfârșită de energie. Când s-au născut gemenii noștri, Ioan și Ana, Elena a intervenit fără ezitare să ne ajute. La început, am crezut că suntem incredibil de norocoși să avem sprijinul ei.

Elena venea în fiecare zi, uneori rămânând până târziu în noapte pentru a ajuta cu totul, de la hrănire și schimbarea scutecelor până la alinarea durerilor de dinți și citirea poveștilor de culcare. Implicarea ei mi-a permis să mă întorc la muncă fără să mă îngrijorez de costurile ridicate și natura impersonală a creșelor. Eu și Andrei eram recunoscători și am crezut întotdeauna că Elena era fericită să petreacă atât de mult timp cu nepoții ei. La urma urmei, crescuse trei copii și menționa adesea cât de mult îi lipseau acele zile agitate și zgomotoase.

Pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, vizitele Elenei au devenit coloana vertebrală a rutinei noastre zilnice. Cu toate acestea, am început să observ schimbări subtile la ea. Cearcănele de sub ochi păreau mai pronunțate, râsul ei rapid devenea mai rar și unele zile părea pur și simplu epuizată. Am întrebat-o dacă totul era în regulă și ea îmi respingea îngrijorările cu un gest al mâinii, insistând că era bine.

Într-o seară, în timp ce făceam curățenie după cină și Andrei punea copiii la culcare, Elena a izbucnit în plâns. Lacrimile au venit brusc și tremura în timp ce încerca să le șteargă. „Îmi pare rău, Madalina,” a suspinat ea, „nu mai pot face asta.”

Am fost uluită. „Ce vrei să spui, Elena? Ești bolnavă?”

Ea a clătinat din cap, luând un moment să se adune. „Nu sunt bolnavă, dar sunt obosită. Sunt atât de obosită. Am crezut că pot face față, ajutându-vă pe tine și pe Andrei așa cum am făcut cu propriii mei copii, dar este prea mult. Nu mai sunt la fel de tânără ca înainte și a fost mai greu decât am recunoscut vreodată.”

Confesiunea m-a lovit ca un val. Tot acest timp, am luat ajutorul ei de-a gata, presupunând că era condusă de aceeași energie maternă care o alimentase ani de zile în creșterea propriilor copii. Dar Elena era acum mai în vârstă, rezervele ei de energie nu erau la fel de nesfârșite cum îmi imaginasem.

„Trebuie să găsim o altă soluție,” am spus eu, simțindu-mă vinovată. „Nu mi-am dat seama, Elena. Îmi pare atât de rău.”

Ea a dat din cap, ștergându-și ochii. „Îi iubesc pe Ioan și Ana, știi asta. Îmi place să fac parte din viețile lor, dar trebuie să o fac într-un mod care să nu mă epuizeze. Am nevoie și de timp pentru mine.”

Săptămânile următoare au fost o agitație pentru a ne rearanja viețile. Am găsit o creșă locală pentru gemeni și mi-am redus orele de muncă pentru a gestiona mai mult acasă. Elena încă ne vizita, dar vizitele erau mai scurte și mai rare. Dinamica din familia noastră s-a schimbat și, deși era necesar, a venit cu un sentiment de pierdere pentru toți.

Privind înapoi, îmi doresc să fi văzut semnele mai devreme. Îmi doresc să fi întrebat mai mult și să fi presupus mai puțin. Elena încă zâmbește, dar există o oboseală în ochii ei care nu era acolo înainte, un memento al lunilor în care am luat prea mult fără să vedem costul.