„Iubitule, Cine Este Emilia?”: Soțul Meu a Pălit la Întrebarea Mea și Nu a Putut Să Scoată un Cuvânt

Eu și Andrei eram epitomul visului suburban. Căsătoriți de doisprezece ani, trăiam într-o casă cochetă într-un cartier prietenos, crescându-ne cele două fiice, Nora, de zece ani, și Ilinca, de șapte ani. Viața noastră era plină de drumuri la școală, picnicuri de weekend și râsete în jurul mesei de cină. Andrei nu era doar soțul meu, ci și cel mai bun prieten al meu, iar fetele noastre îl adorau.

Era o seară răcoroasă de noiembrie când totul a început să se destrame. Sortam cutii vechi în pod, hotărând ce să păstrăm și ce să donăm, când am dat peste un teanc de scrisori vechi legate cu o panglică roșie decolorată. Curioasă, m-am uitat la Andrei, care era ocupat cu o altă cutie în cealaltă parte a camerei. „Hei, ce e asta?” am strigat, ridicând pachetul.

Capul lui Andrei s-a ridicat brusc, ochii lui fixându-se pe scrisori cu o expresie pe care nu o puteam desluși. „Doar chestii vechi din facultate,” a răspuns el, vocea lui fiind puțin prea casuală. A venit și le-a luat de la mine, sugerând să ne concentrăm pe decluttering în loc să ne plimbăm pe aleea amintirilor.

În acea noapte, după ce Andrei și fetele s-au culcat, curiozitatea m-a învins. M-am strecurat înapoi în pod, am găsit scrisorile și am început să citesc. Erau de la cineva pe nume Emilia—un nume pe care nu-l auzisem niciodată înainte. Scrisorile erau pline de declarații de dragoste și promisiuni pentru un viitor împreună. Ultima scrisoare era datată cu doar câteva luni înainte ca eu și Andrei să ne întâlnim.

A doua zi dimineață la micul dejun, l-am privit pe Andrei jucându-se cu clătitele pentru Nora și Ilinca, care chicoteau la glumele tatălui lor. Imaginea bărbatului perfect de familie contrasta puternic cu bărbatul din scrisori. Stomacul meu se răscolea cu un amestec de confuzie și teamă.

„Andrei, cine este Emilia?” am întrebat cât de casual am putut odată ce fetele au părăsit masa.

Mâna lui Andrei, care ținea o clătită în aer, a tremurat ușor înainte să o pună jos. S-a întors spre mine, fața lui palidă, demnitatea lui obișnuită dispărută. „De ce întrebi despre ea?” a bâiguit el.

„Am găsit scrisorile,” am spus eu, vocea mea fiind stabilă în ciuda haosului din interiorul meu.

Andrei s-a prăbușit într-un scaun, îngropându-și fața în mâini. După o lungă tăcere, s-a uitat în sus, ochii lui roșii. „Emilia era cineva cu care credeam că mă voi căsători,” a mărturisit el. „Dar a murit într-un accident de mașină cu puțin timp înainte să te întâlnesc pe tine.”

Revelația m-a lovit ca un val. „De ce nu mi-ai spus niciodată despre ea?” am întrebat, simțind un amestec de trădare și simpatie.

Andrei a clătinat din cap, luptându-se pentru cuvinte. „Am crezut că e în trecut. Nu am vrut să aduc acea durere în viața noastră împreună.”

Aerul dintre noi părea greu de cuvinte nespuse. În următoarele săptămâni, atmosfera din casa noastră s-a schimbat. Conversațiile au devenit tensionate și râsetele rare. Andrei a încercat să mă reasigure de dragostea lui, dar umbra Emiliei plutea între noi.

Într-o seară, am venit acasă și l-am găsit pe Andrei împachetându-și bagajele. „Am nevoie de timp să-mi dau seama de lucruri,” a spus el, evitând privirea mea. „Îmi pare rău.”

În timp ce îl priveam plecând cu mașina, viitorul incert, mă întrebam dacă familia noastră va mai fi vreodată la fel. Nora și Ilinca, simțind schimbarea, se agățau de mine mai mult ca niciodată. În încercarea de a le proteja de durere, am realizat că unele secrete, odată dezgropate, nu pot fi îngropate din nou.