„Ne-ai Dat un Teren Prost. Solul Este Groaznic și Nu Crește Nimic,” a Spus Sora Mea
Când mama noastră a murit, eu și sora mea, Ana, am moștenit un teren în grădina comunitară. Ar fi trebuit să fie o modalitate de a rămâne conectate la amintirea ei, de a cultiva legumele și florile pe care le iubea atât de mult. Dar lucrurile nu au mers conform planului.
Ana și cu mine am avut întotdeauna o relație complicată. Ea era cea mai mică, simțind mereu că trebuie să se dovedească. Eu, pe de altă parte, eram sora mai mare responsabilă, încercând mereu să păstrez lucrurile echitabile. Când am împărțit terenul, am crezut că am făcut-o în mod egal. Dar Ana nu a văzut lucrurile așa.
„Ne-ai dat un teren prost. Solul este groaznic și nu crește nimic,” a spus Ana într-o după-amiază, cu vocea plină de frustrare.
Am privit-o, încercând să-mi păstrez propria frustrare sub control. „Ana, l-am împărțit în mod egal. Ai văzut solul înainte să-l împărțim.”
„Dar știai că această parte este mai rea,” a insistat ea. „Tu mereu obții partea mai bună din toate.”
Am oftat, simțind greutatea istoriei noastre apăsând asupra mea. „Ana, nu este adevărat. Am fost de acord amândouă cu împărțirea.”
Și-a încrucișat brațele, cu fața setată într-o expresie încăpățânată. „Vreau să schimbăm terenurile.”
Am clătinat din cap. „Sunt complet împotrivă. Am început deja să plantez și nu este corect să-mi ceri să mut totul.”
Ochii Anei s-au umplut de furie. „Nu este corect? Crezi că asta este corect? Nu crește nimic pe partea noastră! Parcă ne-ai pregătit să eșuăm.”
Am simțit un fior de vinovăție, dar știam că nu făcusem nimic greșit. „Ana, este doar ghinion. Uneori solul poate fi imprevizibil.”
Nu părea convinsă. „Sau poate doar ai vrut să te asiguri că ai partea mai bună.”
Acuzația m-a durut, dar am încercat să rămân calmă. „Nu este adevărat, Ana. Amândouă avem provocări cu terenurile noastre. Este parte din grădinărit.”
Dar Ana nu a vrut să renunțe. A început să vină din ce în ce mai rar, frustrarea ei transformându-se în resentiment. Grădina comunitară, care trebuia să fie un loc de vindecare și conexiune, a devenit o sursă de tensiune între noi.
Într-o zi, am găsit-o stând lângă terenul meu, privindu-l cu plantele sale înfloritoare cu un amestec de invidie și amărăciune. „Nu este corect,” a murmurat ea.
M-am apropiat de ea, încercând pentru ultima dată să fac pace între noi. „Ana, putem lucra împreună. Poate găsim o modalitate de a îmbunătăți solul tău.”
A clătinat din cap, cu lacrimi în ochi. „Este prea târziu pentru asta. Tu mereu ai avut partea mai bună din toate, Gabriela.”
Cuvintele ei m-au rănit profund și am realizat că nu era vorba doar despre grădină. Era vorba despre ani de nemulțumiri percepute și supărări nespuse. Voiam să mă apropii de ea, să fac lucrurile bine, dar nu știam cum.
Pe măsură ce lunile treceau, vizitele Anei deveneau din ce în ce mai rare. Grădina care trebuia să ne apropie doar ne-a îndepărtat și mai mult. Terenul meu înflorea în timp ce al ei se chinuia, un memento constant al rupturii dintre noi.
În final, am pierdut amândouă ceva prețios. Grădina care trebuia să onoreze memoria mamei noastre a devenit un simbol al relației noastre fracturate. Și oricât de mult mi-aș fi dorit ca lucrurile să fie altfel, știam că unele răni sunt prea adânci pentru a se vindeca.