„Mama Refuză să Facă Babysitting, Dar Eu Trebuie să Îmi Susțin Familia”

Viața are un mod de a-ți arunca provocări când te aștepți mai puțin. Pentru mine, s-a întâmplat când soțul meu, Andrei, a murit brusc din cauza unui atac de cord. Cel mai mic copil al nostru, Maria, avea doar șase luni la acea vreme. Ceilalți doi copii, Mihai și Ana, aveau doar cinci și șapte ani. Șocul și durerea au fost copleșitoare, dar realitatea dură a vieții s-a instalat rapid. Facturile trebuiau plătite și gurile trebuiau hrănite.

Am avut norocul să deținem casa noastră într-un cartier liniștit din București, dar ratele la bancă și facturile la utilități erau necruțătoare. Trăitul din micile ajutoare sociale pe care le primeam era pur și simplu imposibil. Fratele meu, Radu, a intervenit să ne ajute în primele șase luni. Ne-a oferit sprijin financiar și chiar a ajutat cu copiii ori de câte ori a putut. Dar Radu are propria familie de care trebuie să aibă grijă și știam că nu mă pot baza pe el la nesfârșit.

A trebuit să îmi găsesc un loc de muncă. Cu calificări limitate și o pauză semnificativă în istoricul meu profesional din cauza faptului că am fost mamă casnică, opțiunile mele erau limitate. În cele din urmă, am găsit un post de casieră la un magazin alimentar local. Salariul era mic, dar era ceva. Orele erau lungi și imprevizibile, ceea ce făcea dificilă găsirea unei îngrijiri constante pentru copii.

M-am îndreptat către mama mea pentru ajutor. Locuia la doar câțiva kilometri distanță și era pensionară. Am crezut că va fi dispusă să ajute cu nepoții ei, mai ales având în vedere circumstanțele noastre disperate. Cu toate acestea, mama mea avea alte planuri. Își petrecuse întreaga viață crescându-și proprii copii și acum dorea să se bucure de anii de pensie călătorind și urmărind hobby-uri pentru care nu avusese timp înainte.

„Mamă, am mare nevoie de ajutorul tău,” am implorat într-o după-amiază la o cafea. „Nu îmi permit o creșă și nu știu ce altceva să fac.”

„Îmi pare rău, draga mea,” a răspuns ea, evitând să mă privească în ochi. „Dar mi-am făcut datoria crescând copii. E timpul să trăiesc viața mea.”

Cuvintele ei m-au durut mai mult decât aș putea exprima. M-am simțit abandonată și disperată. Fără ajutorul ei, nu aveam altă opțiune decât să îi las pe Mihai și Ana să aibă grijă de Maria în timp ce eu lucram. Erau prea mici pentru o astfel de responsabilitate, dar nu aveam alte opțiuni.

Tensiunea asupra familiei noastre era imensă. Mihai și Ana se chinuiau cu temele pentru că erau prea ocupați având grijă de sora lor. Maria devenea din ce în ce mai agitată și anxioasă fără supraveghere adecvată de către un adult. Iar eu eram constant epuizată, atât fizic cât și emoțional.

Într-o seară deosebit de grea, după o tură lungă la muncă, am venit acasă și am găsit casa în haos. Maria plângea inconsolabil, Mihai avea un ochi vânăt din cauza unui accident în timp ce încerca să gătească cina, iar Ana plângea din cauza unui test la matematică picat.

M-am simțit ca un eșec ca mamă. Greutatea situației noastre mă zdrobea. Am apelat la serviciile sociale pentru asistență, dar listele de așteptare pentru îngrijirea copiilor accesibilă erau de luni de zile. Programele comunitare erau copleșite de familii aflate în situații similare.

Pe măsură ce lunile treceau, situația noastră nu se îmbunătățea. Locul meu de muncă abia acoperea esențialele și stresul își punea amprenta asupra sănătății mele. Am dezvoltat migrene cronice și insomnie. Copiii sufereau și ei; notele lor scădeau și starea lor emoțională se deteriora.

Într-o noapte, după ce i-am pus pe copii la culcare, am stat singură în sufragerie și am izbucnit în lacrimi. Viitorul părea sumbru și nu vedeam nicio cale de ieșire din impasul nostru. Refuzul mamei mele de a ajuta se simțea ca o trădare peste care nu puteam trece.

În cele din urmă, nu a existat o rezolvare fericită pentru noi. Am continuat să ne luptăm zi de zi, sperând la un miracol care nu a venit niciodată. Viața ne-a dat o mână grea și am fost lăsați să navigăm prin ea cât de bine am putut.