„Îmi Iubesc Bunicul, Dar Bunica Nu Este Drăguță”: Confesiunea Unei Nepoate

Emilia stătea pe verandă, urmărind cum soarele se scufundă sub orizont. Întotdeauna găsise alinare în momentele liniștite ale amurgului, dar astăzi, mintea ei era neliniștită. Fiica ei, Lili, tocmai spusese ceva care o tulburase profund.

„Îl iubesc pe Bunicul atât de mult. Întotdeauna este amabil și bun cu mine,” spusese Lili, cu ochii strălucind de afecțiune. „Dar Bunica… nu este deloc drăguță.”

Inima Emiliei se strânse. Întotdeauna știa că mama ei, Margareta, putea fi dificilă, dar să audă asta de la propriul copil era un alt fel de durere. Margareta fusese o mamă iubitoare pentru Emilia, întotdeauna acolo cu o îmbrățișare caldă și un cuvânt bun. Dar ceva se schimbase de-a lungul anilor și Emilia nu putea să-și dea seama ce anume.

„Ce s-a întâmplat?” întrebă Emilia, încercând să-și păstreze vocea calmă.

Lili ezită, uitându-se la pantofii ei. „Bunica a țipat la mine astăzi. A spus că fac prea mult zgomot și că ar trebui să merg să mă joc afară. Dar eu doar citeam cartea mea în sufragerie.”

Emilia simți un val de vinovăție. Observase că temperamentul Margaretei se aprindea mai des în ultima vreme, dar sperase că era doar o fază. Tatăl ei vitreg, Gheorghe, pe de altă parte, fusese întotdeauna o prezență calmantă în viețile lor. Era răbdător și blând, întotdeauna gata cu o glumă sau o poveste pentru a le ridica moralul.

„A spus Bunicul ceva?” întrebă Emilia.

Lili clătină din cap. „Nu, doar părea trist și s-a dus în camera lui.”

Emilia oftă. Știa că trebuia să vorbească cu mama ei, dar gândul o umplea de teamă. Margareta fusese întotdeauna o femeie mândră și să o confrunte în legătură cu comportamentul ei nu ar fi fost ușor.

Mai târziu în acea seară, după ce Lili se culcase, Emilia o găsi pe Margareta în bucătărie, spălând vasele. Inspiră adânc și se apropie de ea.

„Mamă, putem vorbi?” întrebă Emilia încet.

Margareta se întoarse spre ea, cu o încruntare pe frunte. „Ce este?”

„Este vorba despre Lili,” începu Emilia. „Mi-a spus că ai țipat la ea astăzi.”

Ochii Margaretei se îngustară. „Copilul acela trebuie să învețe niște maniere. Făcea un zgomot infernal în timp ce încercam să mă odihnesc.”

„Doar citea o carte,” spuse Emilia blând. „Mamă, știu că lucrurile au fost grele în ultima vreme, dar nu poți să te descarci pe Lili.”

Fața Margaretei se înmuie pentru un moment înainte de a se întări din nou. „Nu înțelegi, Emilia. Nu ai idee cum este să trăiești cu Gheorghe.”

Emilia fu luată prin surprindere. „Ce vrei să spui?”

Margareta oftă greu. „Nu este omul pe care îl crezi tu. S-a schimbat. A devenit distant și rece. Mă simt ca și cum aș trăi cu un străin.”

Emilia simți un nod în gât. Întotdeauna îl văzuse pe Gheorghe ca pe un stâlp de putere și bunătate. Gândul că ar putea fi altceva era aproape prea mult de suportat.

„Ai vorbit cu el despre asta?” întrebă Emilia.

Margareta clătină din cap. „Ce rost are? Nu va asculta.”

Emilia îi luă mâna mamei sale. „Mamă, trebuie să vorbești cu el. Poate că este ceva ce nu știi.”

Margareta își retrase mâna. „Nu am nevoie de sfaturile tale, Emilia. Doar ține-ți fiica sub control.”

Emilia simți lacrimile cum îi ard ochii în timp ce părăsea bucătăria. Știa că nu putea să-și forțeze mama să se schimbe, dar nici nu putea să lase ca Lili să sufere din cauza asta.

Zilele s-au transformat în săptămâni și tensiunea din casă a crescut tot mai mult cu fiecare zi care trecea. Gheorghe devenea tot mai retras, petrecându-și majoritatea timpului în camera lui sau în grădină. Temperamentul Margaretei se aprindea tot mai des, iar Lili devenea tot mai anxioasă și retrasă.

Într-o seară, Emilia îl găsi pe Gheorghe stând singur pe verandă, privind cerul întunecat.

„Gheorghe,” spuse ea încet, așezându-se lângă el.

El o privi cu ochi obosiți. „Emilia.”

„Ce se întâmplă?” întrebă ea blând. „Mama spune că te-ai schimbat.”

Gheorghe oftă adânc. „Nu știu cum să explic, Emilia. Simt că mă pierd pe mine însumi.”

Emilia simți un val de tristețe cum o copleșește. „Ai fost la doctor?”

Gheorghe clătină din cap. „Nu vreau să îngrijorez pe nimeni.”

„Trebuie să ai grijă de tine,” spuse Emilia ferm. „Avem nevoie de tine.”

Gheorghe dădu din cap încet. „O să fac o programare.”

Dar pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni și apoi luni, starea lui Gheorghe s-a înrăutățit. A devenit tot mai distant și necomunicativ, iar furia Margaretei a crescut în intensitate.

Într-o dimineață rece de iarnă, Emilia l-a găsit pe Gheorghe zăcând nemișcat în patul lui. Doctorul a confirmat ceea ce ea se temea: murise în somn.

Casa părea mai goală ca niciodată fără prezența lui Gheorghe. Durerea Margaretei s-a transformat în amărăciune și a devenit și mai dificil de trăit cu ea.

Emilia a făcut tot posibilul pentru a o proteja pe Lili de cele mai rele momente, dar daunele fuseseră deja făcute. Casa odinioară fericită era acum plină de tensiune și tristețe.

Când Emilia stătea lângă mormântul lui Gheorghe, ținând strâns mâna lui Lili, nu putea să nu se întrebe dacă lucrurile ar fi putut fi diferite dacă ar fi acționat mai devreme.

Dar acum era prea târziu.