„Dacă Nu Ți-ai Fi Răsfățat Fiica, Ați Fi Încă Împreună”
Când fiul meu, Andrei, s-a căsătorit cu Ana, am fost în culmea fericirii. Ana era o femeie inteligentă și cu suflet bun, care părea să fie perechea perfectă pentru fiul meu. Amândoi erau în jur de treizeci de ani, plini de vise și planuri pentru viitor. Dar pe măsură ce timpul trecea, am început să observ niște tipare îngrijorătoare în modul în care Ana o creștea pe fiica lor, Maria.
Ana era o adeptă convinsă a principiilor moderne de parenting. Citea toate cărțile noi și urmărea bloguri de parenting cu religiozitate. Conform ei, copiii ar trebui să fie lăsați să se exprime liber, fără constrângerile disciplinei tradiționale. Credea că stabilirea limitelor ar sufoca creativitatea și stima de sine a Mariei.
La început, am încercat să-mi păstrez opiniile pentru mine. Până la urmă, nu era locul meu să intervin în modul în care ei alegeau să-și crească copilul. Dar pe măsură ce Maria creștea, consecințele stilului permisiv de parenting al Anei deveneau tot mai evidente. Maria era o fetiță drăguță, dar nu avea niciun simț al limitelor sau respect pentru autoritate. Făcea crize de nervi în locuri publice, refuza să-și împartă jucăriile cu alți copii și răspundea obraznic adulților fără nicio teamă de repercusiuni.
Într-o zi, în timpul unei reuniuni de familie la noi acasă, comportamentul Mariei a atins un punct critic. Alerga prin sufragerie, răsturnând decorațiuni și ignorând toate încercările noastre de a o calma. Când Andrei a încercat să intervină, Ana a intervenit și i-a spus să o lase pe Maria să fie ea însăși. „Doar își exprimă emoțiile,” a spus Ana zâmbind.
Nu m-am mai putut abține. „Ana,” am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă, „dacă continui să o răsfeți așa, vei avea probleme serioase pe viitor.”
Ana părea surprinsă. „Ce vrei să spui?”
„Vreau să spun că copiii au nevoie de limite,” am răspuns. „Trebuie să învețe respectul și disciplina. Dacă nu îi înveți aceste lucruri acum, va crește crezând că poate face orice fără consecințe.”
Andrei a încercat să medieze. „Mamă, Ana are propriul ei mod de a face parenting. Trebuie să respectăm asta.”
Dar cuvintele mele deja plantaseră o sămânță de îndoială în mintea Anei. În lunile următoare, tensiunile dintre ea și Andrei au început să crească. Andrei a început să vadă defectele în abordarea Anei și a încercat să implementeze niște reguli și limite pentru Maria. Acest lucru a dus la certuri frecvente între ei.
Ana simțea că Andrei îi subminează stilul de parenting și îl acuza că nu are încredere în judecata ei. Andrei, pe de altă parte, simțea că Ana era prea indulgentă și că fiica lor devenea din ce în ce mai greu de gestionat.
Tensiunea din relația lor creștea cu fiecare zi care trecea. Au încercat consilierea, dar diferențele fundamentale în filozofiile lor de parenting erau prea adânci pentru a fi reconciliate. În cele din urmă, au decis să se despartă.
Mi s-a rupt inima văzându-mi fiul trecând printr-un divorț, mai ales când mă simțeam parțial responsabilă pentru plantarea acelei semințe inițiale de îndoială. Dar nu puteam să nu mă gândesc că dacă Ana ar fi fost mai deschisă la stabilirea limitelor și la predarea disciplinei, lucrurile ar fi putut fi diferite.
Andrei s-a mutat înapoi cu mine pentru o vreme după despărțire. Era devastat dar hotărât să fie un tată bun pentru Maria. Petrecea cât mai mult timp cu ea, încercând să-i insufle unele dintre valorile pe care le considera importante.
Ana a continuat cu stilul ei permisiv de parenting și pe măsură ce Maria creștea, provocările doar au crescut. Avea dificultăți la școală, îi era greu să-și facă prieteni și adesea se ciocnea cu figurile autoritare.
Privind înapoi, îmi doresc să fi găsit o modalitate de a-mi comunica îngrijorările mai blând și constructiv. Poate atunci Andrei și Ana ar fi putut găsi un teren comun care să funcționeze pentru amândoi și pentru Maria.
Dar viața nu ne oferă întotdeauna a doua șanse. Uneori trebuie să trăim cu consecințele acțiunilor noastre și să sperăm că putem învăța din ele.