„Locuind cu Tata În Timp ce Fratele Meu Își Construia Propria Viață: Dar Testamentul Tatălui Nu Menționa că Casa Ar Fi A Mea”

Crescând într-un mic oraș din România, eu și fratele meu Andrei eram ca uleiul și apa. El era cu trei ani mai mic decât mine, dar tata părea întotdeauna să-l favorizeze. Simțeam că indiferent de ce era vorba în ceartă, tata îi lua partea lui Andrei. Acest favoritism nu făcea decât să alimenteze rivalitatea noastră frățească.

La școală, lucrurile erau diferite. Prietenii mei mă înțelegeau și îl criticau adesea pe Andrei pentru aroganța și importanța de sine. El era sportivul vedetă, băiatul de aur, în timp ce eu eram mai interesat de cărți și artă. Andrei nu rata nicio ocazie să-mi batjocorească interesele, numindu-mă tocilar sau ciudat. Mă durea, dar găseam alinare în prietenii mei care mă apreciau pentru cine eram.

Când mama noastră a murit neașteptat când aveam 16 ani, dinamica familiei noastre s-a schimbat dramatic. Tata a devenit mai retras, iar eu am preluat mai multe responsabilități în casă. Andrei, pe de altă parte, părea să folosească moartea mamei ca o scuză pentru a se răzvrăti și mai mult. A început să stea afară până târziu, să intre în probleme și, în general, să facă viața dificilă pentru toată lumea.

În ciuda tuturor acestor lucruri, am rămas. L-am ajutat pe tata cu facturile, am gătit mese și am încercat să mențin o oarecare normalitate în viețile noastre. Andrei s-a mutat în cele din urmă după liceu, plecând la facultate cu o bursă sportivă. Rareori venea acasă, iar când o făcea, era de obicei doar pentru a cere bani sau pentru a-și arăta ultimele realizări.

Anii au trecut și am continuat să locuiesc cu tata. Mi-am pus propriile vise pe hold pentru a avea grijă de el pe măsură ce îmbătrânea și sănătatea lui începea să se deterioreze. Am crezut că poate, doar poate, tata va aprecia tot ce am făcut pentru el. Dar când a murit anul trecut, am avut parte de o trezire dureroasă.

Testamentul tatălui a fost un șoc. Nu era nicio mențiune că casa ar fi lăsată mie. În schimb, totul urma să fie împărțit în mod egal între mine și Andrei. Nu-mi venea să cred. După toți anii în care am avut grijă de tata, sacrificându-mi propria viață și visele mele, părea ca o palmă peste față.

Andrei nu a pierdut timpul. A venit repede, dornic să vândă casa și să împartă banii. Avea propria lui viață acum—o carieră de succes, o soție, copii—și nu avea nevoie de casă. Dar pentru mine, era mai mult decât o proprietate; era casa mea, locul unde îmi petrecusem cea mai mare parte a vieții.

Am încercat să-l conving, să-i explic cât de mult însemna casa pentru mine, dar nu a cedat. O vedea doar ca pe un alt activ de lichidat. Certurile care au urmat au fost unele dintre cele mai rele pe care le-am avut vreodată. Rănile vechi au fost redeschise și s-au schimbat cuvinte dure.

În cele din urmă, nu am avut de ales decât să mă mut. Casa a fost vândută și am primit partea mea din bani. Dar părea gol. Banii nu puteau înlocui anii de amintiri sau sentimentul de apartenență pe care mi-l dăduse casa.

Acum locuiesc într-un mic apartament în cealaltă parte a orașului, încercând să-mi reconstruiesc viața de la zero. Eu și Andrei abia mai vorbim acum. Prăpastia dintre noi pare insurmontabilă. Uneori mă întreb dacă lucrurile ar fi fost diferite dacă tata ar fi recunoscut sacrificiile mele în testamentul său. Dar aceasta este o întrebare la care nu voi avea niciodată un răspuns.