„Apelurile Fiicei Mele Înseamnă Un Singur Lucru: Are Nevoie de Bani Din Nou”

Îmi amintesc de o vreme când apelurile telefonice ale fiicei mele îmi luminau ziua. Să-i aud vocea, să aflu ce mai face și să împărtășim poveștile noastre aducea un sentiment de apropiere pe care îl prețuiam profund. Dar acele zile par acum o amintire îndepărtată. În prezent, apelurile ei au căpătat un alt ton, unul care mă lasă să mă simt folosită și neapreciată.

Totul a început acum câțiva ani, când s-a mutat pentru a merge la facultate. La început, apelurile ei erau frecvente și pline de entuziasm despre noile ei experiențe. Ne povestea despre cursuri, prieteni noi și aventurile pe care le avea. Eram încântați să o susținem în orice mod posibil, atât emoțional cât și financiar.

Dar pe măsură ce timpul a trecut, natura apelurilor ei a început să se schimbe. Au devenit mai puțin despre împărtășirea vieții ei și mai mult despre cereri de bani. La început, erau sume mici pentru manuale sau alimente, pe care le ofeream cu bucurie. Dar curând, cererile au devenit mai mari și mai frecvente. Avea nevoie de bani pentru chirie, pentru reparații la mașină, pentru cheltuieli neașteptate care păreau să apară în fiecare săptămână.

Am încercat să fim înțelegători. Știam că a fi student este greu și că încerca să se descurce pe cont propriu. Dar a devenit clar că suportul nostru financiar devenea un sprijin excesiv mai degrabă decât o mână de ajutor. De fiecare dată când îi trimiteam bani, dispărea pentru săptămâni sau chiar luni, doar pentru a reapărea când avea nevoie de altceva.

Modelul a devenit dureros de evident. Apelurile ei nu mai erau despre menținerea unei relații cu noi; erau despre obținerea a ceea ce avea nevoie și apoi plecarea. M-a durut să realizez că fiica noastră ne vedea ca pe un simplu bancomat.

Am încercat să vorbim cu ea despre asta, să-i exprimăm sentimentele și îngrijorările noastre. Dar de fiecare dată când aduceam subiectul în discuție, devenea defensivă și ne acuza că nu o susținem. Simțeam că mergem pe coji de ouă, temându-ne să spunem ceva care ar putea să o supere și să o îndepărteze și mai mult.

Eu și soțul meu am început să simțim tensiunea în relația noastră. Ne certam despre cât de mulți bani să-i dăm și dacă îi încurajam comportamentul. Ne destrămam, dar nu știam cum să oprim asta fără să ne pierdem complet fiica.

Într-o zi, după încă un apel în care cerea bani, am decis că nu mai pot suporta. I-am spus că nu putem continua să-i dăm bani fără să vedem vreun efort din partea ei de a deveni mai independentă. Mi-a închis telefonul în nas și nu am mai auzit nimic de la ea de atunci.

Au trecut luni de zile și tăcerea este asurzitoare. Îmi este dor teribil de fiica mea, dar nu pot să nu simt că am făcut ceea ce trebuia. Trebuia să trasăm o linie undeva, chiar dacă asta însemna să o pierdem în proces.

Încă sper că într-o zi va realiza că dragostea și sprijinul nostru nu au fost niciodată despre bani. Că se va întoarce la noi nu pentru că are nevoie de ceva, ci pentru că vrea să facă parte din viețile noastre din nou. Dar până atunci, rămân cu realitatea dureroasă că apelurile fiicei mele însemnau un singur lucru: avea nevoie de bani din nou.