„Ne-ai Dat un Teren Prost. Solul Este Groaznic și Nimic Nu Crește,” Mi-a Spus Sora Mea

Când mama noastră a murit anul trecut, sora mea Elena și cu mine am moștenit două parcele adiacente în grădina comunitară locală. A fost un moment dulce-amar; amândouă iubeam grădinăritul, o pasiune pe care am moștenit-o de la mama. Cu toate acestea, bucuria de a avea propriile noastre spații de cultivat s-a transformat rapid într-o sursă de tensiune.

De la început, era evident că parcela mea era mai fertilă. Solul era bogat și întunecat, plin de râme și alte semne ale unui pământ sănătos. Parcela Elenei, pe de altă parte, era stâncoasă și uscată. În ciuda eforturilor ei, nimic nu părea să prospere acolo. A încercat totul—compost, îngrășăminte, chiar și consultări cu experți în grădinărit—dar plantele ei rămâneau pitice și bolnave.

Într-o după-amiază însorită, în timp ce îngrijeam roșiile mele înfloritoare, Elena s-a apropiat de mine cu o privire de frustrare întipărită pe față.

„Ne-ai dat un teren prost. Solul este groaznic și nimic nu crește,” a spus ea, cu vocea plină de disperare.

M-am uitat la ea de la munca mea, ștergându-mi transpirația de pe frunte. „Elena, nu noi am ales aceste parcele. Ne-au fost atribuite.”

„Dar tu știai! Știai că această parcelă este proastă și nu ai spus nimic,” m-a acuzat ea.

Am oftat, încercând să-mi păstrez răbdarea. „Nu știam, Elena. Am primit ce am primit. E doar noroc.”

„Noroc?” a râs ea ironic. „Sau poate doar ai vrut parcela mai bună pentru tine.”

Cuvintele ei m-au durut. Întotdeauna am încercat să fiu corectă cu Elena, dar această acuzație se simțea ca o trădare. „Nu este adevărat și știi asta.”

„Atunci dovedește,” m-a provocat ea. „Hai să facem schimb de parcele.”

Am fost luată prin surprindere. „Schimb de parcele? Dar am muncit deja atât de mult la a mea.”

„Și eu am muncit la fel de mult la a mea fără niciun rezultat,” a replicat ea.

Am clătinat din cap. „Îmi pare rău, Elena, dar nu pot face asta.”

Fața ei s-a întunecat. „Bine. Dar să nu te aștepți să te mai ajut cu ceva vreodată.”

Din acea zi, relația noastră a devenit mai rece. Obișnuiam să petrecem weekendurile împreună în grădină, împărtășind sfaturi și bucurându-ne de compania celuilalt. Acum, abia mai vorbeam. Resentimentul Elenei era palpabil și arunca o umbră asupra a ceea ce ar fi trebuit să fie o bucurie comună.

Lunile au trecut și situația s-a înrăutățit. Parcela Elenei a rămas sterpă în ciuda eforturilor ei neobosite. Ea devenea tot mai retrasă și amară, în timp ce eu mă simțeam din ce în ce mai vinovată pentru ceva asupra căruia nu aveam control.

Într-o seară, în timp ce îmi strângeam uneltele, am observat-o pe Elena stând pe o bancă lângă parcela ei, privind în pământ. M-am apropiat, sperând să refac legătura dintre noi.

„Elena,” am început încet, „îmi pare foarte rău pentru parcela ta. Poate găsim o modalitate să o îmbunătățim împreună?”

S-a uitat la mine cu ochii obosiți. „E prea târziu pentru asta,” a spus ea încet. „Am decis să renunț la parcela mea.”

Inima mi-a căzut. „Renunți? Dar iubești grădinăritul.”

„Nu mai,” a răspuns ea plat. „Acum e doar prea dureros.”

Am vrut să argumentez, să o conving să rămână, dar știam că era inutil. Dauna fusese făcută.

Elena a părăsit grădina comunitară în acea săptămână și relația noastră nu s-a recuperat niciodată complet. Ne mai vedeam la reuniuni de familie, dar apropierea pe care o aveam odată dispăruse.

În final, grădina care ar fi trebuit să ne apropie doar ne-a îndepărtat. Și de fiecare dată când mă uit la plantele mele înfloritoare, îmi amintesc de prețul pe care l-am plătit pentru un petic de sol fertil.