„Când Voi Avea Copilul, Nu Te Aștepta Să Te Ajut: Ultimatumul Mamei Mele”

Când am aflat că sunt însărcinată, am fost în culmea fericirii. Eu și soțul meu încercam de ceva vreme și, în sfârșit, visul nostru devenea realitate. Dar fericirea mea a fost de scurtă durată când i-am împărtășit vestea mamei mele. În loc de entuziasmul și sprijinul la care speram, am fost întâmpinată cu o reacție rece.

„Nu te aștepta să te ajut cu copilul,” a spus ea direct. „Dacă nu îți pasă de alții, de ce ar trebui să îmi pese mie de tine?”

Cuvintele ei m-au rănit. Întotdeauna am încercat să fiu o fiică bună, dar relația mea cu mama a fost mereu tensionată. Avea un mod de a mă face să mă simt că nu sunt niciodată suficientă, indiferent cât de mult mă străduiam. Dar asta era diferit. Era vorba despre copilul meu, nepotul ei.

Am încercat să o conving, explicându-i că voi avea nevoie de ajutor, mai ales în primele zile. Dar ea era fermă. „Ți-ai făcut patul, acum dormi în el,” a spus rece.

Ce făcea situația și mai frustrantă era că mama nu avea nicio problemă să îmi ceară ajutor financiar. Pensia ei abia îi acoperea cheltuielile și deseori mă suna cerând bani pentru a-și plăti facturile sau pentru a cumpăra alimente. Întotdeauna am ajutat-o, chiar și atunci când asta însemna să ne întindem bugetul la limită.

Dar acum, când aveam nevoie cel mai mult de sprijinul ei, ea refuza să mi-l ofere. Și ce mă deruta și mai mult era că nu îi cerea niciodată nimic fratelui meu. El locuia în același oraș cu ea, avea un loc de muncă stabil și nu avea copii. Totuși, ea nu se îndrepta niciodată către el pentru ajutor.

Am confruntat-o într-o zi. „De ce nu îi ceri niciodată ajutor lui Andrei?” am întrebat. „El are mai multe resurse decât mine.”

Ea a ridicat din umeri. „Andrei are propria lui viață. Nu trebuie să fie împovărat cu problemele mele.”

Cuvintele ei au fost ca o palmă peste față. Nu aveam și eu dreptul la propria mea viață? De ce era mereu responsabilitatea mea să o îngrijesc?

Pe măsură ce se apropia data nașterii, stresul situației începea să își pună amprenta asupra mea. Soțul meu încerca să fie sprijinitor, dar era la fel de confuz și rănit de comportamentul mamei mele ca și mine.

Ziua cea mare a sosit în cele din urmă și am intrat în travaliu. A fost un proces lung și dificil, dar în cele din urmă, fetița noastră frumoasă s-a născut. Ținând-o în brațe pentru prima dată, am simțit un val de iubire și protecție pe care nu l-am experimentat niciodată înainte.

Dar chiar și în acel moment de bucurie, exista o umbră care plana asupra mea. Mama mea nici măcar nu s-a deranjat să sune sau să viziteze. Nu a trimis o felicitare sau flori. Era ca și cum nu îi păsa deloc.

În săptămânile care au urmat, m-am luptat cu cerințele noii maternități. Nopți nedormite, hrăniri nesfârșite și grija constantă că nu fac suficient pentru copilul meu. Soțul meu a făcut tot posibilul să mă ajute, dar a trebuit să se întoarcă la muncă la scurt timp după nașterea fiicei noastre.

Într-o noapte, după o zi deosebit de obositoare, am izbucnit în lacrimi. „Nu știu cât timp mai pot face asta,” i-am spus soțului meu printre suspine.

El m-a ținut strâns și a încercat să mă consoleze, dar era doar atât cât putea face. Ceea ce aveam nevoie era sprijinul familiei mele și acesta pur și simplu nu exista.

În cele din urmă, a trebuit să accept că mama mea nu se va schimba. Ea făcuse alegerea ei și eu trebuia să trăiesc cu asta. M-a durut, dar nu puteam lăsa asta să mă consume. Aveam un copil care avea nevoie de mine și asta trebuia să fie prioritatea mea.

Cât despre mama mea, ea continua să sune și să ceară bani. Și în ciuda tuturor lucrurilor, încă o ajutam când puteam. Nu pentru că merita, ci pentru că era corect să fac asta.

Dar relația dintre noi s-a schimbat pentru totdeauna. Legătura care ar fi trebuit să fie întărită de venirea pe lume a unei noi vieți a fost în schimb slăbită de refuzul ei de a fi acolo pentru mine când aveam cea mai mare nevoie.