„Ani de Muncă Greu în Străinătate: Le-am Cumpărat Fiecărui dintre cei Trei Copii ai Mei o Casă, Dar Nu Mă Lasă Nici Măcar să Rămân Peste Noapte”

Am plecat din România când aveam 30 de ani. Soțul meu a murit pe neașteptate, lăsându-mă cu trei copii mici de îngrijit. Piața muncii era dificilă și mă chinuiam să fac față cheltuielilor. Când a apărut o oportunitate de a lucra în străinătate ca asistentă medicală, am acceptat-o, sperând că va oferi un viitor mai bun copiilor mei.

Primii ani au fost cei mai grei. Mi-au lipsit copiii teribil, iar vinovăția de a-i lăsa în urmă mă rodea zilnic. Dar îmi aminteam mereu că acest sacrificiu era pentru binele lor. Trimiteam bani acasă regulat, asigurându-mă că aveau tot ce le trebuia – de la rechizite școlare la haine noi.

Pe măsură ce anii au trecut, am reușit să economisesc suficienți bani pentru a cumpăra fiecărui copil o casă. Era modul meu de a le asigura un viitor stabil. Îmi imaginam cât de recunoscători vor fi și cum vom trăi cu toții fericiți împreună odată ce mă voi întoarce.

Cu toate acestea, realitatea s-a dovedit a fi foarte diferită de visele mele.

Când în sfârșit m-am pensionat și m-am întors în România, eram nerăbdătoare să mă reunesc cu copiii și nepoții mei. Dar primirea călduroasă pe care mi-o imaginasem nu a fost nicidecum acolo. Fiul meu cel mare, Andrei, care locuia acum în casa pe care i-am cumpărat-o, părea distant și preocupat. Abia avea timp pentru mine și adesea găsea scuze pentru a evita să petrecem timp împreună.

Fiica mea, Elena, nu era diferită. Avea acum propria ei familie și părea mai interesată de propria viață decât de reconectarea cu mine. Casa pe care i-am cumpărat-o era frumoasă, dar se simțea rece și neprimitoare ori de câte ori o vizitam.

Fiul meu cel mic, Mihai, era cel mai dureros dintre toți. Se luptase cu dependența ani de zile și, în ciuda eforturilor mele de a-l ajuta, căzuse într-o companie proastă. Casa pe care i-am cumpărat-o era în paragină și adesea dispărea zile întregi.

Într-o noapte, după o zi deosebit de dificilă, l-am întrebat pe Andrei dacă pot rămâne peste noapte la el. A ezitat înainte de a accepta în cele din urmă, dar reticența lui era evidentă. A doua zi dimineață, a făcut clar că dorea să plec cât mai repede posibil.

Simțindu-mă nedorită și cu inima frântă, m-am îndreptat către Elena pentru sprijin. Dar și ea mi-a dat de înțeles că locuința ei nu este deschisă pentru mine decât pentru o vizită scurtă. Mihai nu era în stare să ofere niciun ajutor sau sprijin.

M-am trezit singură și fără un loc pe care să-l numesc acasă. Casele pe care m-am străduit atât de mult să le ofer copiilor mei nu mai erau ale mele. Sacrificiile pe care le-am făcut păreau lipsite de sens în fața indiferenței lor.

Acum locuiesc într-un apartament mic la marginea orașului. Nu este mult, dar este al meu. Singurătatea este copleșitoare uneori, dar am învățat să găsesc alinare în lucruri mici – o carte bună, o plimbare în parc sau un telefon de la un vechi prieten.

Îmi iubesc încă copiii enorm și sper că într-o zi vor înțelege sacrificiile pe care le-am făcut pentru ei. Dar pentru moment, am acceptat faptul că visele mele despre o reuniune fericită a familiei s-ar putea să nu se împlinească niciodată.