„Dacă Vrei să Iei Decizii, Întoarce-te la Casa Ta” – I-a Spus Nora Soacrei

Era o dimineață răcoroasă de Ziua Recunoștinței în București, iar străzile erau deja pline de oameni care se pregăteau pentru sărbătoare. Întotdeauna am iubit Ziua Recunoștinței, dar anul acesta era diferit. Soțul meu murise la începutul anului, iar fiica mea se mutase în Cluj pentru un nou loc de muncă. Eram singură.

Hotărâtă să nu las singurătatea să mă doboare, am decis să pregătesc o mică masă de Ziua Recunoștinței pentru mine. Am cumpărat un piept de curcan, niște cartofi și o plăcintă cu dovleac de la magazinul din colț. În timp ce aranjam masa pentru una singură, telefonul a sunat. Era fiul meu, Mihai.

„Hei, mamă, ce faci de Ziua Recunoștinței?” m-a întrebat el.

„O să iau o cină liniștită acasă,” i-am răspuns, încercând să par veselă.

„De ce nu vii la noi să sărbătorim împreună? Ana și copiii ar fi încântați să te vadă,” a sugerat el.

Am ezitat. Soția lui Mihai, Ana, și cu mine nu ne-am înțeles niciodată prea bine. Era întotdeauna politicoasă dar distantă, și adesea mă simțeam ca un străin în casa lor. Dar gândul de a petrece Ziua Recunoștinței singură era și mai descurajant.

„Bine, voi veni,” am spus în cele din urmă.

Când am ajuns la casa lor, mirosul de curcan fript și prăjituri proaspăt coapte umplea aerul. Copiii alergau entuziasmați, iar Mihai m-a întâmpinat cu o îmbrățișare caldă. Ana mi-a zâmbit politicos și s-a întors la fript curcanul.

Cina a fost servită și ne-am așezat cu toții la masă. Mâncarea era delicioasă și pentru un moment am simțit un sentiment de apartenență. Dar pe măsură ce seara avansa, tensiunile au început să crească.

„Mamă, poți să-mi dai sosul?” a întrebat Mihai.

Am întins mâna spre sosieră, dar Ana a interceptat-o rapid. „Lasă că fac eu,” a spus ea scurt.

Am încercat să trec peste asta, dar incidente similare au continuat pe parcursul mesei. De fiecare dată când încercam să ajut sau să ofer o sugestie, Ana mă întrerupea sau îmi arunca o privire dezaprobatoare. Era clar că nu mă dorea acolo.

După cină, în timp ce Mihai punea copiii la culcare, Ana și cu mine am rămas singure în bucătărie. Am decis să abordez problema direct.

„Ana, te deranjează ceva?” am întrebat-o blând.

S-a întors spre mine cu o expresie rece. „Uite, apreciez că ești mama lui Mihai, dar aceasta este casa mea. Dacă vrei să iei decizii sau să faci lucrurile în felul tău, ar trebui să te întorci la casa ta.”

Cuvintele ei m-au lovit ca o palmă peste față. Nu m-am simțit niciodată atât de nebinevenită în viața mea. Am vrut să argumentez, să mă apăr, dar privirea din ochii ei mi-a spus că ar fi inutil.

„Înțeleg,” am spus încet. „Voi pleca mâine dimineață.”

Când Mihai s-a întors jos, a simțit tensiunea dar nu a spus nimic. Am petrecut noaptea în camera lor de oaspeți, simțindu-mă mai singură ca niciodată. A doua zi dimineață am plecat fără să spun la revedere.

Pe măsură ce conduceam înapoi spre casa mea goală, lacrimile îmi curgeau pe față. Ziua Recunoștinței ar fi trebuit să fie despre familie și împreună, dar în schimb m-a lăsat mai izolată ca niciodată. Am realizat că uneori, oricât de mult ai vrea să faci parte din viața cuiva, nu poți forța asta.