„Joi, Părinții Mei Au Vrut Să Discutăm Despre Casa Bunicii: Au Decis Să O Dea Fratelui Meu”

Niciodată nu mi-am imaginat că voi fi prins într-o astfel de situație. Joi, părinții mei ne-au chemat pe mine și pe fratele meu, Andrei, la ei acasă. Ne-au spus că trebuie să avem o discuție serioasă și am știut că este vorba despre casa bunicii. De când bunica a trecut în neființă anul trecut, subiectul legat de ce să facem cu casa ei a atârnat asupra noastră ca un nor întunecat.

Așteptam acest moment de luni de zile. Discutasem despre casă de mai multe ori, dar nu se luase nicio decizie. Speram că în sfârșit vom ajunge la un acord care să fie echitabil atât pentru mine, cât și pentru Andrei.

Când am ajuns la casa părinților mei, atmosfera era tensionată. Mama făcuse cafea, dar nimeni nu și-a atins ceașca. Tata și-a dres glasul și a început să vorbească.

„Eu și mama ta ne-am gândit mult la casa bunicii,” a spus el. „Știm că este un subiect dificil, dar trebuie să luăm o decizie.”

Am dat din cap, încercând să-mi controlez emoțiile. Andrei stătea lângă mine, la fel de neliniștit.

„Am decis,” a continuat mama, „că casa va merge la Andrei.”

Am simțit că pământul mi-a fost smuls de sub picioare. „Ce?” am reușit să spun, cu vocea tremurândă.

„Credem că este cea mai bună decizie,” a spus tata ferm. „Andrei are acum o familie și au nevoie de spațiu mai mult decât tine.”

Nu-mi venea să cred ce auzeam. Da, Andrei avea o soție și doi copii, dar și eu mă bazam pe acea casă. Aveam planuri să o renovez și poate chiar să mă mut acolo într-o zi.

„Dar eu ce fac?” am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea stabilă. „Credeam că o vom împărți.”

„Ne-am gândit mult și bine la asta,” a spus mama cu blândețe. „Știm că nu este ceea ce voiai să auzi, dar credem că este lucrul corect de făcut.”

Am simțit cum lacrimile îmi umplu ochii. „Nu este corect,” am spus cu vocea frântă. „Am așteptat acest moment atât de mult timp.”

Andrei părea incomod, dar nu a spus nimic. Doar se uita la podea, evitând privirea mea.

„Îmi pare rău,” a spus tata, „dar decizia noastră este finală.”

Nu am mai putut sta acolo. M-am ridicat și am părăsit camera, simțindu-mă trădat și furios. Cum au putut să-mi facă asta? Cum au putut să-i dea totul lui Andrei fără să țină cont de sentimentele mele?

Pe drumul spre casă, nu mă puteam opri din a mă gândi la toate amintirile pe care le aveam în casa bunicii. Sărbătorile, reuniunile de familie, momentele când făceam prăjituri împreună în bucătărie. Și acum totul mergea la Andrei.

Simțeam că am pierdut nu doar o casă, ci o parte din trecutul meu. Sentimentul de nedreptate era copleșitor. Știam că viața nu este întotdeauna corectă, dar asta părea o întorsătură crudă a sorții.

În zilele care au urmat, am încercat să mă împac cu ceea ce s-a întâmplat. Știam că ținerea de furie nu va schimba nimic, dar era greu să renunț. De fiecare dată când mă gândeam la casa bunicii, un val de tristețe mă lovea.

Am realizat că uneori, indiferent cât de mult speri la un rezultat echitabil, viața are alte planuri. Și chiar dacă nu are un final fericit, este o parte din povestea mea cu care va trebui să trăiesc.