„De ce mai vrei să trăiești?” M-a întrebat Fiica Mea

În inima unui cartier suburban agitat, se afla un sat mic și pitoresc care părea aproape înghețat în timp. Satul era un contrast izbitor față de casele moderne și identice care îl înconjurau. Fiica mea, Ana, iubea să se plimbe prin acest sat, lăsându-și imaginația să zboare în timp ce admira casele vechi și fermecătoare.

O casă, în mod special, îi atrăgea mereu atenția. Era o căsuță albă cu un gard de lemn și o grădină plină de flori colorate. Casa arăta de parcă fusese smulsă direct dintr-un basm. Ana stătea adesea la poartă, privind prin gard și imaginându-și cum ar fi să locuiască acolo.

„De ce mai vrei să trăiești?” m-a întrebat într-o seară în timp ce ne plimbam prin sat. Întrebarea ei m-a luat prin surprindere. Ana avea doar zece ani, dar întotdeauna fusese o gânditoare profundă, adesea reflectând asupra marilor întrebări ale vieții.

„De ce mă întrebi asta?” am răspuns, încercând să înțeleg ce a determinat-o să pună această întrebare.

„Nu știu,” a spus ea, ridicând din umeri. „Mă întreb uneori. Adică, ce face viața să merite trăită?”

M-am gândit la întrebarea ei pentru un moment înainte de a răspunde. „Ei bine, sunt multe lucruri care fac viața să merite trăită,” am spus. „Familia, prietenii, dragostea și toate momentele mici care ne aduc bucurie.”

Ana a dat din cap gânditoare, dar nu a mai spus nimic. Am continuat plimbarea în tăcere, singurul sunet fiind cel al pietrișului sub picioarele noastre.

Când ne-am apropiat de căsuța albă, Ana s-a oprit și a privit-o cu dorință. „Aș vrea să locuim acolo,” a spus ea încet.

Am zâmbit și am pus brațul pe umerii ei. „Poate într-o zi,” am spus. „Dar pentru moment, putem să ne bucurăm privindu-o și imaginându-ne cum ar fi.”

În următoarele săptămâni, întrebarea Anei a continuat să-mi rămână în minte. M-am trezit gândindu-mă des la ea, întrebându-mă ce a determinat-o să pună o întrebare atât de profundă la o vârstă atât de fragedă.

Într-o seară, în timp ce luam cina, Ana a adus din nou subiectul în discuție. „Mamă,” a spus ea, „crezi că oamenii care locuiesc în acea căsuță albă sunt fericiți?”

„Nu știu,” am răspuns sincer. „Dar sper că sunt.”

Ana a dat din cap și s-a întors la mâncarea ei. Dar puteam să-mi dau seama că încă se gândea la asta.

Câteva zile mai târziu, ne plimbam din nou prin sat când am văzut o femeie în vârstă stând pe veranda căsuței albe. Ea s-a uitat la noi când ne-am apropiat și a zâmbit cald.

„Bună ziua,” a spus ea. „E plăcut să văd pe cineva bucurându-se de sat.”

„Bună ziua,” am răspuns. „Fiica mea iubește casa dumneavoastră. Vorbește mereu despre cât de frumoasă este.”

Femeia a zâmbit și mai larg. „Mulțumesc,” a spus ea. „Locuiesc aici de peste cincizeci de ani. Este colțul meu de paradis.”

Ochii Anei s-au luminat de curiozitate. „Vă place să locuiți aici?” a întrebat ea.

Zâmbetul femeii s-a estompat ușor. „Îmi place,” a spus ea. „Dar nu este întotdeauna ușor. Soțul meu a murit acum câțiva ani și a fost greu fără el.”

Ana părea tristă pentru un moment înainte de a întreba: „De ce mai vreți să locuiți aici atunci?”

Femeia a oftat și s-a uitat la grădina ei. „Pentru că această casă păstrează toate amintirile mele,” a spus ea încet. „Aici mi-am crescut copiii, aici am petrecut cele mai fericite momente cu soțul meu. Este o parte din mine.”

Ana a dat din cap gânditoare și ne-am luat rămas bun de la femeie înainte de a continua plimbarea.

În timp ce mergeam spre casă în tăcere, nu puteam să nu simt un sentiment de tristețe. Viața era plină de momente frumoase, dar era și plină de pierderi și dureri. Și uneori, acele pierderi erau atât de profunde încât ne lăsau întrebându-ne de ce mai vrem să trăim.

În acea noapte, în timp ce o băgam pe Ana în pat, ea s-a uitat la mine cu ochii ei mari și curioși. „Mamă,” a spus ea încet, „cred că acum înțeleg.”

„Ce înțelegi?” am întrebat blând.

„De ce oamenii mai vor să trăiască,” a spus ea. „Chiar și când e greu.”

Am zâmbit și i-am sărutat fruntea. „Mă bucur,” am spus. „Viața este plină de suișuri și coborâșuri, dar acele mici momente de bucurie fac totul să merite.”

Când am stins lumina și am închis ușa dormitorului ei, nu puteam să nu simt un sentiment de melancolie. Viața era frumoasă, dar era și fragilă și trecătoare. Și uneori, greutatea acelei realități era aproape prea mult de suportat.