„Copiii mei adulți mă ignoră: I-am avertizat că voi vinde tot și mă voi muta într-un azil de bătrâni”

Nu mi-am imaginat niciodată că anii mei de aur vor fi plini de atâta singurătate și frustrare. Eu și soțul meu ne-am dedicat viața creșterii celor doi copii ai noștri, Andrei și Elena. Ne-am pus sufletul, inima și finanțele în asigurarea unei copilării cât mai bune pentru ei. Am muncit neobosit, sacrificându-ne adesea propriile nevoi și dorințe pentru a le oferi lor tot ce aveau nevoie. Dar acum, stând singură în casa noastră de familie, nu pot să nu simt un profund sentiment de trădare.

Andrei și Elena sunt acum adulți de succes. Andrei este inginer software în București, iar Elena este director de marketing în Cluj-Napoca. Au propriile lor vieți, propriile familii și responsabilități. Înțeleg asta. Dar ceea ce nu pot înțelege este cum pot trece săptămâni, uneori chiar luni, fără să mă sune măcar să vadă cum sunt.

Soțul meu a murit acum cinci ani, și de atunci am gestionat totul singură. Casa, facturile, munca în grădină—totul cade pe umerii mei. Nu mai sunt la fel de tânără ca înainte, iar povara fizică și emoțională devine insuportabilă. Am încercat să iau legătura cu Andrei și Elena, cerându-le ajutorul, dar rugămințile mele par să cadă pe urechi surde.

Ultimul Crăciun a fost punctul de cotitură pentru mine. Speram că ne vom reuni cu toții ca o familie, dar atât Andrei cât și Elena aveau alte planuri. Andrei a plecat în vacanță cu soția și copiii lui, iar Elena a participat la o conferință de muncă. Am petrecut sărbătoarea singură, mâncând o cină de curcan la microunde în fața televizorului. Atunci am decis că ceva trebuia să se schimbe.

A doua zi i-am sunat pe amândoi și le-am spus totul. Le-am spus că nu mai pot continua să trăiesc așa. Am nevoie de ajutorul lor, de sprijinul lor, de prezența lor în viața mea. Și dacă nu pot oferi asta, voi vinde casa și voi folosi banii pentru a plăti șederea mea într-un azil de bătrâni. Am crezut că acest ultimatum îi va trezi, că vor realiza cât de serioasă este situația.

Dar nu a fost așa.

Andrei a spus că este prea ocupat cu munca și copiii lui pentru a ajuta. Elena a spus că nu poate lua liber de la jobul ei solicitant. Amândoi au promis că vor veni „curând”, dar săptămânile s-au transformat în luni și încă aștept.

Am început să caut aziluri de bătrâni în zonă. Nu este ceea ce îmi doresc—mi-ar plăcea mult mai mult să-mi petrec anii rămași în casa unde mi-am crescut copiii, înconjurată de amintiri din vremuri mai fericite. Dar nu mai pot face asta singură. Singurătatea este copleșitoare, iar cerințele fizice sunt prea mari pentru mine.

Nu am crezut niciodată că se va ajunge aici. Am crezut întotdeauna că familia trebuie să aibă grijă unii de alții, că sacrificiile pe care le-am făcut pentru copiii noștri vor fi răsplătite cu dragoste și sprijin în anii noștri târzii. Dar viața nu se desfășoară întotdeauna așa cum ne așteptăm.

În timp ce scriu aceste rânduri, sunt plină de un amestec de tristețe și resemnare. Am făcut tot ce am putut pentru a lua legătura cu Andrei și Elena, dar se pare că și-au continuat viața fără mine. Poate într-o zi vor realiza ce au pierdut, dar până atunci ar putea fi prea târziu.

Pentru moment, tot ce pot face este să iau lucrurile zi cu zi și să sper că într-un fel sau altul lucrurile se vor îmbunătăți.