„De ce să pierzi timpul cu flori? Ar trebui să plantezi ceva util,” a râs tatăl Sarei
Emilia a găsit mereu alinare printre flori. Culorile lor vibrante și parfumurile blânde îi ofereau o pace pe care nimic altceva nu i-o putea da. Crescând într-un orășel din România, și-a petrecut nenumărate după-amiezi rătăcind prin câmpuri și grădini, inima umplându-i-se de bucurie la fiecare nouă descoperire. Dragostea ei pentru flori era ceva ce prețuia profund, o pasiune care o diferenția de familia sa.
Tatăl ei, însă, vedea lucrurile diferit. Un om practic, cu puțină răbdare pentru ceea ce considera el a fi preocupări frivole, deseori respingea dragostea Emiliei pentru flori ca pe o pierdere de timp. „De ce să pierzi timpul cu flori? Ar trebui să plantezi ceva util,” spunea el, cu un ton de dispreț. Pentru el, grădina era un loc pentru legume și ierburi, nu pentru ceea ce numea el „decorațiuni inutile”.
În ciuda dezaprobării lui, Emilia a continuat să-și cultive pasiunea. Își petrecea weekendurile îngrijind o mică parcelă de pământ din spatele casei lor, plantând semințe și urmărindu-le cum cresc în flori frumoase. Fiecare floare era o mărturie a dedicării și iubirii ei, o mică victorie într-o lume care adesea părea indiferentă la visele ei.
Într-o după-amiază de vară, în timp ce Emilia își îngrijea cu atenție trandafirii, tatăl ei s-a apropiat cu o expresie severă. „Emilia,” a început el, „m-am gândit. E timpul să folosești această grădină mai bine. Am putea cultiva roșii, ardei, poate chiar porumb. Lucruri pe care le putem mânca.”
Inima Emiliei s-a scufundat. Auzea acest argument de nenumărate ori înainte, dar niciodată nu înceta să doară. „Tată,” a răspuns ea încet, „florile sunt importante și ele. Aduc frumusețe și bucurie. Fac oamenii fericiți.”
Tatăl ei a clătinat din cap dezaprobator. „Fericirea nu pune mâncare pe masă,” a replicat el. „Trebuie să fim practici.”
În ciuda insistențelor tatălui ei, Emilia a refuzat să renunțe la florile ei. A continuat să le îngrijească, găsind alinare în frumusețea lor chiar și atunci când lumea din jurul ei părea hotărâtă să o priveze de ea.
Pe măsură ce anii au trecut, grădina Emiliei a devenit un refugiu nu doar pentru ea, ci și pentru alții. Vecinii se opreau să admire florile, fețele lor luminându-se de încântare la vederea culorilor vibrante și a modelelor intricate. Pentru un moment scurt, și ei puteau scăpa de realitățile banale ale vieții și se puteau pierde în frumusețea simplă a naturii.
Dar tatăl Emiliei a rămas nemișcat. Pentru el, grădina era încă o oportunitate ratată, o parcelă de pământ care ar fi putut fi folosită pentru ceva mai practic.
Într-o zi, în timp ce Emilia își îngrijea florile dragi, l-a observat pe tatăl ei privindu-o de pe verandă. Expresia lui era de neînțeles, un amestec de curiozitate și altceva ce nu putea desluși.
„Tată,” l-a chemat ea cu prudență, „ai vrea să mă ajuți astăzi?”
El a ezitat pentru un moment înainte de a clătina din cap. „Nu,” a răspuns el aspru. „Am treabă de făcut.”
Emilia l-a privit retrăgându-se în casă, o durere familiară instalându-se în pieptul ei. Știa că oricât de mult ar iubi florile ei, nu va putea niciodată să-i schimbe părerea.
Pe măsură ce soarele începea să apună, aruncând o lumină caldă peste grădină, Emilia s-a așezat în genunchi printre florile ei. A atins ușor petalele unui floarea-soarelui înflorit, fața sa galben strălucitoare întoarsă spre lumina care se stingea.
În acel moment, a realizat că, deși aprobarea tatălui ei ar putea să-i scape mereu, frumusețea grădinii sale era ceva ce nu i-ar putea fi luat niciodată. Era doar a ei—o mică bucurie într-o lume altfel practică.