„Promite-mi, fiule: Ai grijă de fratele tău”

Camera era umplută de zumzetul ușor al aparatului de oxigen, un memento constant al fragilității vieții. Andrei stătea lângă patul tatălui său, strângându-i mâna, simțind cum căldura se stingea încet. Bărbatul vibrant care îl învățase să meargă pe bicicletă și să prindă o minge de baseball era acum redus la piele și oase, ochii lui adânciți dar încă plini de dragoste și îngrijorare.

„Andrei,” șopti tatăl său, vocea abia ridicându-se peste zumzetul mecanic. „Trebuie să-mi promiți… promite-mi că vei avea grijă de Mihai.”

Andrei dădu din cap, lacrimile umplându-i ochii. „Promit, tată,” spuse el cu vocea înecată, deși inima îi era grea de îndoială și frică.

Mihai era diferit. Diagnosticat cu autism la o vârstă fragedă, vedea lumea printr-o lentilă pe care puțini o puteau înțelege. Zilele lui erau pline de rutine și ritualuri care îi aduceau confort dar adesea îl izolau de ceilalți. Tatăl lor fusese ancora lui, ghidându-l prin mările furtunoase ale vieții cu răbdare și dragoste.

Pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, Andrei se lupta cu greutatea promisiunii sale. Tatăl lor a trecut în neființă liniștit într-o noapte, lăsând un gol care părea imposibil de umplut. Înmormântarea a fost o ceață de condoleanțe și mâncăruri aduse de vecini, dar tot ce putea Andrei să gândească era Mihai.

Mihai nu înțelegea pe deplin conceptul morții. Pentru el, tatăl lor pur și simplu dispăruse, ca un personaj din una dintre poveștile sale preferate care ar putea reveni în capitolul următor. Andrei a încercat să explice, dar cuvintele l-au trădat.

Viața fără tatăl lor era un nou tip de provocare. Andrei a luat ture suplimentare la restaurantul local pentru a face față cheltuielilor în timp ce încerca să mențină o aparență de normalitate pentru Mihai. Dar era greu. Facturile se adunau și greutatea responsabilității apăsa asupra lui ca o piatră grea.

Nevoile lui Mihai erau constante și solicitante. Se lupta cu schimbările de rutină și adesea izbucnea în momente de frustrare. Andrei făcea tot posibilul să fie răbdător, să fie înțelegător, dar erau momente când simțea că se îneacă.

Într-o seară, după o zi deosebit de dificilă la muncă, Andrei s-a întors acasă și l-a găsit pe Mihai într-o stare de agitație. Fratele său distrusese sufrageria într-un acces de furie, incapabil să articuleze ce l-a supărat atât de profund.

Andrei s-a prăbușit pe podea lângă el, epuizarea și disperarea copleșindu-l în valuri. „Nu știu dacă pot face asta,” a mărturisit el încet, mai mult pentru sine decât pentru Mihai.

Mihai l-a privit cu ochi mari, simțind tulburarea fratelui său dar incapabil să ofere confort în schimb.

Zilele s-au transformat în luni, fiecare fiind o luptă pentru a-și menține capul deasupra apei. Promisiunea lui Andrei apăsa greu asupra lui, un memento constant al ultimei dorințe a tatălui său. Dar oricât ar fi încercat, nu putea scutura sentimentul că eșuează.

Într-o noapte rece de iarnă, în timp ce zăpada cădea tăcut afară pe fereastră, Andrei stătea singur în sufrageria întunecată. Mihai dormea sus, pierdut în vise pe care Andrei putea doar spera că sunt pașnice.

S-a gândit la tatăl lor și la promisiunea pe care o făcuse. S-a gândit la Mihai și la viața pe care încercau să o construiască împreună. Și a realizat că uneori dragostea nu era suficientă pentru a acoperi golurile pe care viața le crea.

În acel moment, Andrei a înțeles că nu putea face asta singur. Avea nevoie de ajutor—ajutor pe care fusese prea mândru sau prea speriat să-l ceară înainte.

A doua dimineață, a sunat la un grup local de sprijin pentru familiile cu copii cu nevoi speciale. A fost un pas mic, dar a fost un început.

Andrei știa că drumul înainte va fi lung și dificil. Nu vor exista răspunsuri ușoare sau soluții rapide. Dar pentru binele lui Mihai—și al său—trebuia să încerce.