Drumul Anei: „Nu Am Împins-o Să Ia Decizii, Așa Că Trebuie Să-și Găsească Singură Calea”

Mă numesc Elena și sunt mama Anei. De când era mică, am încercat să-i ofer Anei libertatea de a-și alege propriul drum. Am crezut întotdeauna că este important ca ea să învețe să ia decizii pe cont propriu, fără să fie împinsă de la spate. Dar acum, mă întreb dacă am făcut alegerea corectă.

Ana a fost întotdeauna o fată inteligentă și ambițioasă. Îmi amintesc cum, la vârsta de 10 ani, a venit la mine și mi-a spus: „Mamă, vreau să devin medic.” Am fost atât de mândră de ea și i-am spus: „Ana, poți fi orice îți dorești. Eu sunt aici să te susțin.”

Anii au trecut și Ana a crescut. A terminat liceul cu note excelente și a intrat la facultatea de medicină. Totul părea să meargă bine, dar apoi, într-o zi, mi-a spus că vrea să se căsătorească cu iubitul ei, Andrei. Avea doar 22 de ani.

„De ce te grăbești atât de tare?” am întrebat-o. „Ai toată viața înainte.”

„Mamă, îl iubesc pe Andrei și vreau să-mi întemeiez o familie cu el,” mi-a răspuns ea cu hotărâre.

Am încercat să-i explic că poate ar fi mai bine să aștepte, să-și termine studiile și să-și construiască o carieră înainte de a face acest pas important. Dar Ana nu a vrut să asculte.

„Știu ce fac, mamă,” mi-a spus ea. „Trebuie să-mi trăiesc viața așa cum simt eu.”

M-am simțit neputincioasă. Am realizat că nu mai pot controla deciziile ei și că trebuie să o las să-și urmeze propriul drum. Dar asta nu înseamnă că nu mă îngrijorez pentru ea.

Câteodată mă întâlnesc cu prietena mea, Maria, și discutăm despre copii noștri. Maria are o fiică de aceeași vârstă cu Ana, dar care a ales un alt drum. „Maria, tu cum ai reușit să o convingi pe Ioana să nu se grăbească?” o întreb adesea.

„Elena, fiecare copil e diferit,” îmi răspunde Maria. „Ioana a vrut să călătorească și să-și construiască o carieră înainte de a se gândi la familie. Dar asta nu înseamnă că decizia Anei e greșită.”

Încerc să-mi amintesc aceste cuvinte atunci când mă simt copleșită de îngrijorare. Ana este fericită cu Andrei și asta ar trebui să fie suficient pentru mine. Dar ca mamă, nu pot să nu mă întreb dacă am făcut tot ce trebuia pentru a o pregăti pentru viață.

Într-o seară, Ana m-a sunat și mi-a spus: „Mamă, știu că te îngrijorezi pentru mine, dar vreau să știi că sunt fericită. Andrei și cu mine ne susținem reciproc și ne dorim aceleași lucruri.”

Am simțit o ușurare imensă auzind aceste cuvinte. Poate că Ana chiar știe ce face și poate că am reușit să-i ofer instrumentele necesare pentru a naviga prin viață.

În final, tot ce pot face este să fiu alături de ea și să-i ofer sprijinul meu necondiționat. Drumul Anei este al ei și trebuie să-l parcurgă în felul ei.