„Am lucrat în străinătate timp de 13 ani, acum copiii mei nu pot împărți moștenirea”: Eforturile mele alimentează doar disputele între frați

Acum treisprezece ani, am luat decizia dificilă de a părăsi micul meu oraș natal din Oltenia și de a mă muta în Canada pentru un loc de muncă mai bine plătit. Fabrica locală, care angaja majoritatea populației orașului, se închisese, iar perspectivele de a găsi un nou loc de muncă erau sumbre. Fiii mei, Andrei și Matei, aveau 18, respectiv 15 ani. Andrei tocmai absolvise liceul, iar Matei urma să înceapă al doilea an de liceu. A fost o decizie sfâșietoare, dar credeam că era singura modalitate de a asigura viitorul familiei mele.

De-a lungul anilor, am ratat multe momente importante din viața fiilor mei. Nu am fost acolo când Matei a câștigat primul său trofeu la fotbal, nici nu am fost să-l văd pe Andrei absolvind universitatea. Distanța a fost grea pentru noi toți, dar am încercat să profităm la maximum de ea prin apeluri telefonice și vizite ocazionale. Am trimis bani acasă regulat, ceea ce a ajutat la plata educației băieților și a susținut-o pe soția mea, Elena, care avea grijă de ei.

Pe măsură ce anii treceau, băieții au crescut și au devenit bărbați. Andrei s-a căsătorit cu o femeie minunată pe nume Ioana, și s-au stabilit în apartamentul ei din oraș. Matei, pe de altă parte, a avut dificultăți în a-și găsi drumul. A urmat colegiul comunitar, dar a abandonat după un an, trecând de la un loc de muncă la altul, fără să-și găsească niciodată nișa.

Când Elena a trecut neașteptat în neființă anul trecut, m-am întors acasă pentru totdeauna, sperând să petrec mai mult timp cu fiii mei și să-i ajut să gestioneze moștenirea pe care Elena o lăsase în urmă. Era o moștenire modestă, constând din casa noastră de familie și un cont mic de economii, dar a fost suficient pentru a provoca tensiuni între Andrei și Matei.

Andrei, acum stabil și matur, credea că moștenirea ar trebui împărțită în mod egal. Argumenta că ar putea folosi partea sa pentru a oferi un viitor mai bun familiei sale în creștere. Matei simțea că merită o parte mai mare, deoarece avusese mai puține oportunități și se lupta financiar. Argumentele au devenit aprinse, iar fiecare încercare a mea de a media părea să adâncească doar prăpastia dintre ei.

Într-o seară, dezacordul a escaladat într-o ceartă completă. Voci ridicate și cuvinte dure au fost schimbate. Matei, într-un moment de furie, l-a acuzat pe Andrei că a fost întotdeauna fiul favorizat, în timp ce Andrei i-a răspuns, acuzându-l pe Matei că este iresponsabil și nerecunoscător. Am stat acolo, neputincioasă, în timp ce fiii mei, pentru care am muncit atât de mult să-i întrețin, își aruncau acuzații unul altuia.

Disputa ne-a afectat pe toți. În ciuda eforturilor mele de a-i aduce împreună, frații au încetat să mai vorbească unul cu celălalt. Procedurile legale au început, iar avocații au fost chemați să împartă puținul pe care Elena îl lăsase în urmă. Casa familiei a fost vândută, iar veniturile au fost împărțite, dar daunele emoționale au fost făcute. Visul meu de a mă întoarce la o pensie pașnică, înconjurată de familia mea, s-a spulberat.

Acum, trăiesc într-un apartament mic, păstrând amintirile unei vremi când eram o familie unită. Mă întreb adesea dacă plecarea a fost decizia corectă, dacă sprijinul financiar pe care l-am oferit a meritat distanța emoțională pe care a creat-o. Moștenirea a fost împărțită, dar la ce preț? Fiii mei, cândva de nedespărțit, acum nu împărtășesc nimic în afara resentimentelor reciproce, iar eu sunt lăsată cu realizarea dureroasă că uneori, încercând să faci totul corect pentru familia ta, poate duce la consecințe neintenționate.