„Aveți o lună să găsiți alt loc. Acum trebuie să locuiesc singură”: Mama își obligă cele două fiice să plece

Viața Norei nu fusese niciodată ușoară. Până la vârsta de treizeci de ani, deja se confruntase cu mai multe greutăți decât mulți întâlnesc într-o viață. Fiicele sale, Aria și Ioana, s-au născut la scurt timp una după alta, iar moartea subită a soțului ei, Ion, la un an după nașterea Ioanei, a lăsat-o să se descurce singură cu fetele într-un apartament strâmt cu două camere într-un cartier aglomerat.

Anii care au urmat au fost un amalgam de ture duble la serviciu, economisiri și încercări disperate de a oferi o stabilitate fiicelor sale. Aria, cea mai mare, era mai retrasă și introspectivă, adesea pierdută în cărțile și muzica ei. Ioana, pe de altă parte, era extrovertită și rebelă, intrând frecvent în conflict cu Nora din cauza restricțiilor și treburilor casnice.

Pe măsură ce fetele au crescut și au ajuns la adolescență, tensiunile din apartament s-au intensificat. Latura rebelă a Ioanei s-a transformat într-o sfidare deschisă. Începuse să vină acasă la orice oră din noapte, dacă venea deloc, iar notele ei au scăzut dramatic. Aria, simțindu-se neglijată în mijlocul argumentelor constante, s-a retras și mai mult în cochilia ei, ochii ei odinioară strălucitori acum păreau distanți și stinși.

Nora, epuizată de ani de zile în care a ținut totul împreună singură, a ajuns la punctul de rupere într-o seară rece de noiembrie. După o ceartă deosebit de aprigă în care Ioana a rostit cuvinte dureroase și a plecat furtunos, Nora a stat în lumina slabă a sufrageriei, un amalgam de emoții străbătând-o. Atunci a luat o decizie care le-ar schimba viața pentru totdeauna.

A doua zi dimineața, Nora le-a chemat pe fiicele sale la masa din bucătărie. Vocea ei, deși calmă, avea o fermitate neobișnuită. „M-am gândit mult la asta,” a început ea, ochii ei evitând să se întâlnească cu cei ai fiicelor sale. „Acum trebuie să locuiesc singură. Voi trebuie să găsiți alt loc unde să locuiți. Aveți o lună.”

Aria și Ioana au fost șocate. Lacrimi au început să curgă pe obrajii Ariei, în timp ce fața Ioanei s-a înroșit de furie. „Nu poți fi serioasă, mamă!” a exclamat Ioana, lovind cu pumnul în masă. Dar Nora își făcuse deja planurile. Credea că această dragoste dură era necesară, nu doar pentru propria ei sănătate mintală, ci poate ar fi și un semnal de alarmă pentru Ioana să înceapă să ia viața în serios.

Luna a trecut într-o tăcere tensionată, cu Aria împachetându-și lucrurile în liniște și Ioana încercând ocazional să-și argumenteze cazul. Dar Nora a rămas fermă. Când a venit ziua, Aria și-a îmbrățișat mama strâns, șoptind un „la revedere”, în timp ce Ioana a plecat cu abia un semn din cap.

Nora le-a privit pe fiicele sale plecând, greutatea deciziei sale apăsându-i pe inimă. Sperase că această măsură drastică îi va aduce pacea, dar apartamentul părea mai gol decât anticipase. Nopțile erau mai singuratice, iar tăcerea era sufocantă. Nora spera că într-o zi fiicele ei vor înțelege de ce a făcut ce a făcut. Dar pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, și săptămânile în luni, nu a venit niciun telefon, nicio vizită. Nora a fost lăsată să se confrunte cu posibilitatea înfricoșătoare că decizia ei a fracturat irevocabil familia ei.