„Mama știe cel mai bine, spune mereu soția mea”: Influența tot mai mare a soacrei asupra vieții noastre de familie

Când am întâlnit-o prima dată pe Andreea, părea epitomul independenței și încrederii. Ne-am conectat instantaneu, împărtășindu-ne visele și ambițiile cu o deschidere pe care am crezut că este fundamentul viitorului nostru împreună. Mama ei, Elena, părea susținătoare și amabilă, întotdeauna primitoare și călduroasă de fiecare dată când o vizitam. Abia după ce ne-am căsătorit am realizat că Andreea nu era chiar femeia independentă pe care credeam că o cunosc, iar Elena nu era doar o mamă iubitoare, ci o matriarhă controlatoare.

Prima noastră realizare a venit cu aranjamentele noastre de locuit. Presupusesem că vom căuta un loc nou împreună, undeva la egală distanță de ambele noastre locuri de muncă în oraș. Cu toate acestea, Andreea a insistat să ne mutăm cu mama ei pentru primele câteva luni în timp ce „ne organizăm lucrurile.” Acele luni s-au transformat într-un an, și de fiecare dată când aduceam în discuție subiectul găsirii propriului nostru loc, Andreea spunea: „Mama crede că e mai bine să mai economisim înainte de a ne muta.”

Influența Elenei nu s-a oprit la aranjamentele noastre de locuit. Avea o părere despre tot, de la finanțele noastre până la modul în care ar trebui să ne petrecem weekendurile. La început, am încercat să fiu înțelegător. Până la urmă, Andreea era singura ei fiică, și trecuseră prin multe împreună după ce tatăl ei a decedat. Dar pe măsură ce lunile treceau, devenea clar că Elena lua decizii pentru noi în chestiuni despre care nici măcar nu credeam că o vor interesa.

Punctul de rupere a venit când Andreea și cu mine am început să discutăm despre a avea copii. Eram entuziasmat de perspectiva de a avea copii și mi-am imaginat întotdeauna bucuria de a-i crește cu un partener care împărtășește responsabilitatea egală în parenting. Cu toate acestea, fiecare discuție despre copii implica cumva planurile și ideile Elenei. A mers chiar atât de departe încât a programat o întâlnire la medic pentru Andreea pentru a discuta despre „sănătatea pre-sarcină” fără să mă consulte.

M-am simțit marginalizat în propria mea căsnicie, un spectator la duo-ul mamă-fiică care părea să guverneze viețile noastre. Certurile între Andreea și cu mine deveneau frecvente, iar ea adesea le încheia spunând: „Mama știe cel mai bine, George. Tu pur și simplu nu vezi asta pentru că ești prea încăpățânat.”

Simțindu-mă izolat și frustrat, am sugerat consiliere matrimonială. Andreea a fost de acord cu reticență, dar numai cu condiția ca Elena să vină cu noi la ședințe. Acest lucru era absurd, dar era, de asemenea, un indicator clar al cât de adânci erau rădăcinile Elenei în relația noastră.

Ședințele de consiliere au fost un dezastru. Elena domina conversațiile, mă portretiza ca pe un ginere nerezonabil care încerca să-i fure fiica. Andreea, în loc să mă susțină, își lua partea mamei de fiecare dată.

În cele din urmă, mi-am dat seama că nimic nu se va schimba. Femeia cu care m-am căsătorit nu era capabilă să stabilească limite cu mama ei, iar eu nu eram dispus să fiu într-o căsnicie în trei. Decizia de a pleca a fost dureroasă, dar necesară pentru propria mea bunăstare.

În timp ce îmi făceam bagajele, Andreea și Elena stăteau împreună, un front unit. Nu a fost un rămas-bun dramatic, nicio despărțire lacrimogenă. Doar un simplu semn din cap din partea Andreei și o privire mulțumită din partea Elenei, ca și cum ar spune: „Știam că nu o să rezisți.”

Părăsind acea casă, am simțit un amestec de ușurare și tristețe profundă. Îmi pierdusem soția, dar poate m-am salvat pe mine însuși.