„După o recăsătorie rapidă, legătura dintre un tată și fiica sa se destramă”

Alina a crezut întotdeauna în forța legăturilor de familie, dar pe măsură ce stătea liniștită în bucătăria ei mică și însorită, nu putea să nu simtă că aceste legături se destramă. Trecuseră aproape șase luni de când fiul ei, Matei, o vizitase ultima dată pe fiica sa, Ioana. Situația devenise din ce în ce mai complicată și dureroasă de când Eva, fosta soție a lui Matei, se recăsătorise imediat după divorțul lor.

Matei și Eva fuseseră iubiți din liceu într-un mic oraș din România, viețile lor părând să fie împletite pentru totdeauna. Cu toate acestea, pe măsură ce anii treceau, fisurile începeau să apară, culminând cu un divorț care i-a lăsat pe toți, în special pe Ioana, zdruncinați. Ioana, o fetiță de 8 ani inteligentă și sensibilă, se găsise prinsă între cei doi oameni cei mai importanți din viața ei.

Noul soț al Evei, Bogdan, se mutase în ce fusese casa lui Matei, luând nu doar locul lui în casă, dar, aparent, și în inima Ioanei. Bogdan era amabil, atent și o prezență constantă în viața Ioanei, în contrast puternic cu Matei, care devenise sporadic în vizitele și sprijinul său.

Alina își văzuse fiul retrăgându-se din ce în ce mai mult. Ultima picătură a venit când Matei a descoperit că Bogdan începuse procesul de adopție, sperând să devină tatăl vitreg legal al Ioanei. Simțindu-se înlocuit și neputincios, Matei a încetat să mai plătească pensia alimentară și vizitele sale au scăzut la zero.

Alina încercase să intervină, să pună pod peste prăpastia tot mai mare dintre fiul și nepoata ei. Ea sugerase terapie, întâlniri de familie și chiar consultanță juridică, dar rana lui Matei se transformase în resentimente, și el refuzase orice ajutor. Credea că lupta pentru locul său în viața Ioanei, în fața unității familiale stabile pe care Eva și Bogdan o ofereau, era zadarnică.

Luptele legale au început curând după aceea. Eva, citând abandonul lui Matei, a cerut custodia completă și accelerarea cererii de adopție a lui Bogdan. Matei, la sfatul avocatului său, a luptat înapoi, dar inima lui nu era în asta. Ședințele de judecată au fost tensionate, cu Ioana adesea lăsată să aștepte în hol, ținându-se de mâna Alinei și întrebând când poate să meargă acasă.

Alina își amintea ultima dată de judecată foarte clar. Judecătorul i-a acordat Evei custodia completă și a aprobat cererea de adopție a lui Bogdan, citând prezența inconsistentă și suportul financiar al lui Matei ca fiind dăunătoare pentru bunăstarea Ioanei. Matei stătuse acolo, palid și tăcut, pe măsură ce lumea lui se schimba irevocabil.

De atunci, încercările Alinei de a facilita orice interacțiune au eșuat. Matei se mutase în alt stat pentru un loc de muncă, spunând că era mai bine așa, să înceapă de la zero. Dar Alina știa mai bine. Inima ei se frângea pentru pierderea familiei pe care o prețuia odinioară și pentru Ioana, care acum își menționa rar tatăl.

Alina păstra fotografiile lui Matei și Ioanei prin casă, un testament tăcut al vremurilor mai fericite. Ea îi trimitea lui Matei actualizări și desene de la Ioana, dar acestea adesea rămâneau fără răspuns. Casa ei, odinioară plină de râsetele fiului și nepoatei ei, acum răsuna doar cu suspinele ei și ticăitul ceasului.

Pe măsură ce sorbea din ceai, privind peste grădina în care Matei și Ioana cândva se jucau, Alina și-a dat seama că unele distanțe devin prea mari pentru a fi închise, iar unele răni prea adânci pentru a fi vindecate. Familia pe care visase să o reunească părea destinată să existe doar în amintirile ei, fragmentate și estompate ca fotografiile de pe șemineu.