„Când am ajuns la cabană, gardul îngrijit și poarta erau înșelătoare”

Când Florin, Radu, Mihai, Magdalena, Zoe și Victoria și-au planificat escapada de weekend la o cabană rustică veche în mediul rural românesc, căutau o evadare din agitația vieții urbane. Anunțul online lăuda un refugiu pitoresc și izolat — perfect pentru un grup de prieteni să se relaxeze și să se reconecteze. Fotografiile arătau o cabană fermecătoare înconjurată de păduri luxuriante, cu promisiunea păcii și liniștii. Totuși, realitatea a pictat un tablou complet diferit.

Pe măsură ce urcau pe poteca îngustă și serpuită care teoretic ducea la refugiul lor idilic, primul lucru care i-a surprins a fost gardul îngrijit și poarta care marca intrarea proprietății. Erau surprinzător de moderne și bine întreținute comparativ cu vegetația sălbatică pe care o trecuseră pe drum. „Se pare că am ajuns totuși la locul potrivit,” a remarcat Mihai, cu o notă de ușurare în voce, în timp ce manevra mașina prin poartă.

Pietrișul scrâșnea sub roți în timp ce se opreau lângă cabană. Aceasta stătea pustie, în contrast puternic cu gardul bine întreținut. Casa era evident veche, panourile de lemn erau deteriorate și deformate de timp. Curtea era un labirint sălbatic de iarbă și buruieni, natura revendicând ceea ce fusese cândva domesticit. „Are… caracter,” a spus Magdalena, încercând să rămână optimistă în timp ce descărcau bagajele.

Pe măsură ce se lăsa seara, prietenii se așezau confortabil, aprindeau un foc în vechiul șemineu de piatră și își despachetau proviziile. Interiorul cabanei era la fel de neglijat ca exteriorul său, particulele de praf dansând în razele de lumină care pătrundeau prin ferestrele murdare. Au încercat să facă tot posibilul, umplând spațiul cu râsete și ciocniri de pahare.

Dar pe măsură ce cădea noaptea, izolarea care odată părea o binecuvântare a început să se simtă mai mult ca un blestem. Cabana, atât de departe de orice urmă de civilizație, stătea greu sub mantia întunericului. Zgomote ciudate — crengi zgâriind ferestrele, scârțâituri neliniștitoare ale unei case vechi care se așeza — răsunau prin camere, amplificându-le neliniștea.

„E doar vântul,” a încercat Radu să-i asigure pe ceilalți când un zgomot puternic i-a speriat pe Zoe, făcând-o să-și verse băutura.

Neputând să doarmă, Victoria a sugerat să spună povești cu fantome, în încercarea de a ușura atmosfera. Unul câte unul, au împărtășit povești, fiecare poveste mai înfricoșătoare decât cealaltă, râsetele amestecându-se cu priviri nervoase spre colțurile pline de umbre ale camerei.

Era mult după miezul nopții când au auzit-o — sunetul inconfundabil al porții care scârțâia deschizându-se, apoi închizându-se. Înghețați, au ascultat cum pașii se apropiau de cabană. Clanța ușii a tremurat ușor. Florin a apucat primul lucru pe care l-a găsit, o carte grea, și s-a pregătit, gata să-și apere prietenii.

Ușa a fost deschisă brusc, și o siluetă a apărut în lumina lunii. Era un bătrân, cu ochii sălbatici, hainele zdrențuite. „Trebuie să plecați,” a răspus el, vocea lui urgentă, tremurândă. „Nu este sigur aici după întuneric.”

Înainte să poată răspunde, un urlet înfiorător a ecouat prin copaci, nu animal, nu om — altceva. Ochii bătrânului s-au lărgit de teroare. „Prea târziu,” a șoptit el.

Ce a urmat a fost un haos — o luptă pentru siguranță, țipete străpungând noaptea, sunetele adânci și neliniștitoare ale pădurii închizându-se în jurul lor. Nu au văzut ce se ascundea în umbre, dar nu toți au reușit să iasă. Când în sfârșit a răsărit dimineața, doar Mihai, Radu și Victoria au ieșit din pădure, fețele lor goale, schimbate pentru totdeauna de ororile nopții.

Cabana stătea tăcută, gardul îngrijit și poarta batjocorindu-i cu promisiunea sa de siguranță pe măsură ce plecau, hotărâți să nu se mai întoarcă niciodată.