„Fratele meu a primit un apartament cadou, acum și eu îmi doresc unul”: Fiul cel mic se simte nedreptățit

În suburbiile aglomerate ale Bucureștiului, familia Ionescu era cunoscută pentru relațiile lor strânse și spiritul generos. Marcu și Eva Ionescu au încercat întotdeauna să ofere tot ce este mai bun pentru cei doi fii ai lor, Alexandru și Ionuț. Alexandru, cel mai mare, era un tânăr diligent și ambițios, recent absolvent și la începutul unei cariere promițătoare în finanțe. Ionuț, cu trei ani mai mic, încă își găsea drumul prin facultate cu o viziune mai puțin clară asupra viitorului său.

Povestea începe într-o dimineață răcoroasă de toamnă, când frunzele pictau orașul în nuanțe de chihlimbar și aur. Alexandru tocmai primise vestea unei oferte de muncă în centrul Bucureștiului, un post pentru care concurase de la absolvire. Pentru a sărbători și a-l sprijini în această nouă etapă a vieții, Marcu și Eva au decis să-i facă cadou un apartament mic, dar modern, aproape de noul său loc de muncă. Vestea a fost împărtășită în timpul unei cine în familie, unde felicitările și aplauzele răsunau în cameră.

Ionuț, însă, stătea liniștit cu un zâmbet forțat. Simțea un val de gelozie, dar l-a atribuit unei senzații trecătoare de a fi lăsat pe dinafară. Pe măsură ce zilele treceau, greutatea disparității devenea tot mai apăsătoare pentru Ionuț. Nu putea să nu audă părinții discutând detaliile transferului proprietății către Alexandru. „Trebuie să ne asigurăm că totul este perfect pentru noul început al fratelui tău,” menționa Eva într-o seară lui Marcu.

Simțindu-se tot mai marginalizat, Ionuț a decis să-și confrunte părinții. Într-o seară, s-a așezat cu ei în sufragerie, tensiunea fiind palpabilă. „De ce primește Alexandru un apartament? Adică, e minunat pentru el, dar ce este cu mine? Nu credeți că este puțin nedrept?” a întrebat el, încercând să-și păstreze vocea stabilă.

Marcu și Eva au schimbat o privire îngrijorată înainte ca Eva să răspundă, „Ionuț, suntem atât de mândri de amândoi. Nu este vorba despre dreptate. Este vorba despre nevoie. Alexandru începe un nou job în oraș și are nevoie de un loc unde să stea. Am crezut că acest lucru l-ar ajuta să se stabilească.”

„Dar când voi absolvi eu? Voi primi același sprijin?” a insistat Ionuț, vocea lui colorându-se de frustrare.

„Vom aborda asta când va veni momentul,” a spus Marcu, tonul său fiind final. „Facem ceea ce credem că este cel mai bine pentru fiecare dintre voi la momentul de care aveți nevoie.”

Ionuț s-a simțit respins și neînțeles. Conversația s-a încheiat cu o tăcere grea, iar Ionuț s-a retras în camera lui, simțindu-se mai înstrăinat ca niciodată. În următoarele săptămâni, atmosfera în casa familiei Ionescu a devenit tensionată. Relația lui Ionuț cu părinții și chiar cu Alexandru a devenit încordată. Se simțea ca un personaj secundar în povestea propriei familii.

Situația a ajuns la un punct critic când Ionuț a decis să se mute brusc, alegând să stea cu un prieten în timp ce își termina studiile. Plecarea lui a fost rapidă și liniștită, lăsând un gol simțit de fiecare membru al familiei. Alexandru a încercat să ia legătura, dar rănile lui Ionuț au construit un zid prea înalt pentru a fi trecut.

Lunile au trecut, iar distanța doar s-a lărgit. Ionuț a absolvit, dar i-a lipsit căldura unei sărbători în familie. Realizările lui păreau goale fără familia lui alături să le împărtășească. Apartamentul, odată simbol al sprijinului și sărbătorii, acum stătea ca un memento al ceea ce Ionuț percepea ca fiind favoritism, fracturând familia Ionescu în moduri greu de reparat.