„Sunt Îngrozită că Soacra Mea va Fi Imobilizată la Pat și va Trebui să Am Grijă de Ea: Mama Mea a Fost Odată Îngrijitoare pentru Vârstnici”

Mă numesc Andreea și locuiesc într-un mic oraș din România împreună cu soțul meu, Bogdan, și fiul nostru de cinci ani, Matei. Viața a fost întotdeauna un act de echilibru, dar în ultima vreme, balanța s-a înclinat într-o direcție care mă umple de groază. Soacra mea, Elena, a început să arate semne de sănătate în declin, iar gândul că ar putea deveni imobilizată la pat mă îngrozește. Frica nu este doar pentru bunăstarea ei; este și despre impactul pe care îl va avea asupra familiei mele și asupra mea.

Crescând, mama mea, Adriana, a fost îngrijitoare pentru vârstnici. Îmi amintesc cum venea acasă epuizată, epuizată emoțional și uneori chiar în lacrimi. Îmi povestea despre oamenii de care avea grijă, și deși unele povești erau emoționante, multe erau sfâșietoare. Efectul fizic și emoțional pe care îl avea asupra ei era evident. Îmbătrânea mai repede decât anii ei, iar sănătatea ei se deteriora în timp. Am jurat că nu mă voi pune niciodată într-o poziție similară, dar viața are un mod de a ne provoca promisiunile.

Elena a fost întotdeauna o femeie puternică și independentă. L-a crescut pe Bogdan singură după ce tatăl lui a murit când el era doar un copil. A fost un stâlp de putere pentru familia noastră, dar în ultima vreme, acel stâlp a început să se prăbușească. A fost internată și externată din spital cu diverse afecțiuni, și fiecare vizită pare să o slăbească tot mai mult. Doctorii au sugerat că starea ei s-ar putea agrava, iar posibilitatea ca ea să devină imobilizată la pat planează asupra noastră ca un nor întunecat.

Gândul de a avea grijă de Elena mă umple de anxietate. O iubesc foarte mult, dar ideea de a deveni îngrijitoarea ei cu normă întreagă este copleșitoare. Deja mă lupt să îmi echilibrez responsabilitățile ca soție și mamă. Matei este la o vârstă la care are nevoie de atenție și îndrumare constantă, iar Bogdan lucrează ore lungi pentru a ne întreține. Gândul de a adăuga rolul de îngrijitoare la farfuria mea deja plină este descurajant.

Am început să observ efectele fizice ale stresului meu. Am slăbit fără să încerc și părul meu se subțiază. Mă trezesc în mijlocul nopții, cu mintea plină de griji despre viitor. Ce se întâmplă dacă nu pot face față? Ce se întâmplă dacă o dezamăgesc? Ce se întâmplă dacă sănătatea mea se deteriorează la fel ca a mamei mele? Aceste întrebări mă bântuie zilnic.

Bogdan încearcă să mă liniștească, dar văd și în ochii lui îngrijorarea. Știe cât de mult înseamnă mama lui pentru mine și înțelege impactul pe care îl are această situație asupra mea. Am discutat despre angajarea unui îngrijitor profesionist, dar costul este prohibitiv. Economiile noastre sunt limitate și nu ne putem permite să le epuizăm. Realitatea este că, dacă Elena devine imobilizată la pat, responsabilitatea va cădea probabil pe umerii mei.

Mă simt vinovată chiar și pentru că mă gândesc în acest fel. Elena a făcut atât de multe pentru noi și merită să fie îngrijită cu dragoste și compasiune. Dar frica de a mă pierde pe mine în acest proces este reală. Nu vreau ca Matei să crească cu o mamă care este constant stresată și epuizată. Nu vreau ca mariajul meu să sufere pentru că sunt prea copleșită pentru a fi o parteneră bună pentru Bogdan.

Pe măsură ce zilele trec, anxietatea mea crește. Încerc să iau lucrurile pe rând, dar incertitudinea viitorului este mereu acolo, pândind în fundalul minții mele. Aș vrea să găsesc o soluție care să îmi ușureze grijile, dar deocamdată, tot ce pot face este să sper la ce e mai bun și să mă pregătesc pentru ce e mai rău.