„Prins la Mijloc: Loialitatea lui Andrei față de Mama lui Ne Destruge Relația”

Andrei și cu mine suntem împreună de trei ani. Când ne-am cunoscut prima dată, am fost atrasă de bunătatea lui și de felul în care reușea mereu să mă facă să râd. Dar pe măsură ce relația noastră a evoluat, la fel a făcut și prezența mamei lui, Elena, în viețile noastre. La început, mi s-a părut drăguț cât de apropiați erau. Dar acum, simt că mă lupt constant pentru atenția și loialitatea lui.

Elena este o forță de temut. Este genul de femeie care poate comanda o cameră doar cu o privire. Andrei este singurul ei copil și a fost întotdeauna extrem de protectoare cu el. Îl numește „stânca și confidentul ei,” și el pare să se bucure de acest rol. Îi spune totul—fiecare ceartă, fiecare decizie, fiecare detaliu intim al vieților noastre. E ca și cum ar fi o a treia persoană în relația noastră, mereu acolo, mereu observând.

Îmi amintesc prima dată când am realizat cât de profundă era legătura lor. Tocmai avusesem o ceartă minoră despre ceva trivial, iar Andrei a plecat din cameră să se calmeze. Câteva minute mai târziu, l-am auzit la telefon cu Elena, povestindu-i fiecare cuvânt al disputei noastre. Când s-a întors, avea o listă de sugestii de la ea despre cum ar trebui să ne gestionăm problemele. Am fost uluită. Se simțea ca o trădare, dar el nu vedea lucrurile așa. Pentru el, era natural să caute sfatul mamei sale.

Pe măsură ce timpul a trecut, acest tipar a continuat. De fiecare dată când aveam o neînțelegere, Elena era acolo, oferindu-și sfaturile nesolicitate. Știa lucruri despre relația noastră pe care nu le spusesem nici măcar celor mai apropiați prieteni. Era sufocant. Am încercat să vorbesc cu Andrei despre asta, dar el o apăra mereu. „Doar încearcă să ajute,” spunea el. „Vrea ce e mai bine pentru noi.”

Dar nu se simțea ca ajutor. Se simțea ca și cum ar încerca să controleze. Elena avea un mod de a mă face să mă simt mică, ca și cum nu aș fi fost niciodată suficient de bună pentru fiul ei. Făcea comentarii pasiv-agresive despre gătitul meu, despre jobul meu, chiar și despre felul în care mă îmbrăcam. Și Andrei nu mă apăra niciodată. Doar zâmbea și dădea din cap, de parcă vorbele ei nu ar fi durut.

Am început să mă retrag. Am încetat să-mi împărtășesc gândurile și sentimentele cu Andrei pentru că știam că vor ajunge să fie transmise Elenei. Conversațiile noastre au devenit superficiale, iar intimitatea pe care o aveam odată a început să dispară. Simțeam că îl pierd, dar nu știam cum să lupt pentru el fără să-l împing și mai departe.

Într-o noapte, după o altă ceartă care s-a încheiat cu Andrei sunând-o pe mama lui, am ajuns la punctul de ruptură. I-am spus că nu mai pot face asta. Nu pot fi într-o relație în care sunt mereu pe locul doi după mama lui. M-a privit cu o combinație de confuzie și durere. „Dar e mama mea,” a spus el, de parcă asta ar fi explicat totul.

Mi-am făcut bagajul și am plecat în acea noapte. În timp ce conduceam, simțeam un amestec de ușurare și tristețe. Îl iubeam pe Andrei, dar nu puteam concura cu Elena. Aveam nevoie de cineva care să mă pună pe primul loc, care să lupte pentru relația noastră la fel de mult cum eram eu dispusă să o fac.

Au trecut câteva luni de când am plecat și mă gândesc la el în fiecare zi. Mă întreb dacă și-a dat seama vreodată ce a pierdut, dacă s-a opus vreodată mamei lui. Dar știu că am luat decizia corectă. Merit să fiu cu cineva care mă vede ca pe un partener, nu doar ca pe un personaj secundar în viața lor.