„De ce ar trebui să continuăm?” s-a întrebat fiica mea
În umbra zgârie-norilor impunători, unde zumzetul neîncetat al orașului se transforma într-o șoaptă blândă, se afla un sat mic care părea aproape uitat de timp. Fiica mea, Ana, și cu mine obișnuiam să evadăm din apartamentul nostru modern pentru a ne plimba pe străzile liniștite ale satului. Era tradiția noastră, o scurtă pauză de la ecranele digitale și notificările constante.
Ana, cu ochii ei curioși și părul castaniu neîmblânzit, era deosebit de fascinată de o casă de la capătul Străzii Teiului. Era o casă veche victoriană, cărămizile ei odată vibrante fiind acum estompate sub straturi de iederă și timp. Grădina era neîngrijită, cu flori sălbatice care răsăreau printre crăpăturile aleii de piatră. Pentru Ana, era un castel plin de povești și secrete.
Într-o după-amiază răcoroasă de octombrie, când frunzele pictau pământul în nuanțe de portocaliu și auriu, Ana m-a tras de mânecă, cu o seriozitate neobișnuită pentru cei zece ani ai ei.
„Tată, de ce ar trebui să continuăm?” a întrebat ea, vocea ei abia fiind o șoaptă în timp ce stăteam în fața casei vechi.
Am fost luat prin surprindere. „Ce vrei să spui, draga mea?”
Ea a gesticulat spre casă. „Locul acesta, a fost aici atât de mult timp, a văzut atât de multe. Și totuși, e doar… aici. Care e rostul tuturor acestor lucruri?”
Am încercat să găsesc cuvintele potrivite. „Ei bine, totul are o poveste, Ana. Poate că e vorba despre poveștile pe care le lăsăm în urmă.”
„Dar dacă poveștile sunt uitate?” a replicat ea, ochii ei scanând ferestrele crăpate și ușa solidă care stătea ușor întredeschisă.
Înainte să pot răspunde, ea deja urca treptele spre ușa din față, curiozitatea ei fiind mai puternică. Am urmat-o, deși ezitant. Ușa a scârțâit deschizându-se, dezvăluind un interior prăfuit și uzat de timp. Lumina soarelui pătrundea prin geamurile sparte, aruncând umbre fragmentate pe podeaua de lemn.
Am explorat camerele tăcute, fiecare pas răsunând ușor. Fotografii vechi și scrisori decolorate erau împrăștiate pe un birou de mahon în ceea ce părea a fi biroul. Ana a ridicat o fotografie a unui tânăr în uniformă, zâmbetul lui fiind înghețat în timp.
„Vezi, tată? Probabil că avea vise. Acum, e doar un chip într-o fotografie. Uitata.”
Cuvintele ei au lovit cu un adevăr neașteptat. Am părăsit casa, greutatea gândurilor noastre fiind la fel de apăsătoare ca aerul serii.
Zilele s-au transformat în săptămâni, iar întrebarea Anei a rămas în mintea mea. Ea a devenit mai tăcută, mai reflexivă, și petrecea ore întregi privind pe fereastră spre sat. Voiam să-i dau speranță, să reaprind scânteia pe care o vedeam stingându-se în ochii ei, dar cuvintele potrivite mă eludau.
Apoi, într-o dimineață rece de iarnă, am găsit camera ei goală, patul ei fiind făcut cu grijă. Un bilet stătea pe perna ei, scrisul ei fiind tremurat dar hotărât.
„Am plecat să găsesc niște răspunsuri. Nu-ți face griji, mă voi întoarce curând.”
Dar nu s-a mai întors. Poliția a căutat, satul a căutat, eu nu am încetat niciodată să caut. Casa veche a fost inspectată, satul a fost periat, dar Ana… ea a dispărut ca șoaptele trecutului pe care le iubea atât de mult să le contemple.
Acum, mă plimb prin sat singur, bântuit de întrebarea ei și de tăcerea înfiorătoare a casei care odată promitea povești, dar a adus doar durere.