„O Viață cu Tata În Timp ce Fratele Meu Își Construia Propria Viață: Dar Testamentul Tatălui Nu Menționa că Casa va Fi a Mea”

Crescând într-un mic oraș din România, eu și fratele meu Andrei eram mereu în conflict. Andrei este cu trei ani mai mic decât mine, iar tata, Mihai, aproape întotdeauna îi lua partea. Simțeam că lupt mereu pentru recunoaștere și corectitudine. Andrei era copilul de aur, cel care nu putea greși în ochii tatălui nostru.

La școală, lucrurile erau diferite. Fără tata în preajmă să facă favoritisme, colegii mei îl vedeau pe Andrei așa cum era el cu adevărat—arogant și vanitos. Adesea erau de partea mea, criticându-l pe Andrei pentru comportamentul său. Dar asta nu făcea viața de acasă mai ușoară. Fiecare zi era o luptă, cu Andrei batjocorindu-mi înfățișarea și făcându-mă să mă simt mic.

Când am terminat liceul, am decis să rămân aproape de casă. Tata îmbătrânea și cineva trebuia să aibă grijă de el. Andrei, pe de altă parte, a plecat la facultate în București și nu s-a mai uitat înapoi. Și-a construit o viață departe de micul nostru oraș, vizitând doar de sărbători și ocazii speciale.

Am preluat rolul de îngrijitor fără să mă plâng. Găteam, făceam curățenie și mă asiguram că tata își lua medicamentele. Nu era ușor, dar îl iubeam și voiam să mă asigur că este bine îngrijit. Andrei suna ocazional, dar era clar că viața lui din București era prioritatea sa.

Anii au trecut, iar sănătatea tatălui a continuat să se deterioreze. Eram acolo pentru fiecare programare la medic, fiecare vizită la spital, fiecare noapte nedormită. Andrei trimitea bani uneori, dar părea un gest gol comparativ cu sacrificiile zilnice pe care le făceam eu.

Când tata a murit, am fost devastată. Îmi petrecusem toată viața adultă având grijă de el, iar acum nu mai era. Singurul lucru care îmi aducea puțină alinare era gândul că casa—locuința pe care o întreținusem și îngrijisem—va fi a mea.

Dar când ne-am adunat pentru citirea testamentului tatălui, inima mi-a căzut. Nu era nicio mențiune că casa va fi lăsată mie. În schimb, urma să fie vândută, iar banii împărțiți egal între mine și Andrei. Nu-mi venea să cred. După tot ce făcusem, toți anii în care avusesem grijă de tata, părea o lovitură sub centură.

Andrei a venit pentru înmormântare și a rămas doar cât să finalizeze vânzarea casei. Nu părea să înțeleagă de ce eram atât de supărată. „E doar o casă,” a spus el. „Amândoi putem folosi banii.”

Dar pentru mine nu era doar o casă. Era căminul meu, locul în care îmi pusesem inima și sufletul având grijă de tatăl nostru. Era un simbol al tuturor sacrificiilor pe care le făcusem, sacrificii pe care Andrei nu le va înțelege niciodată.

În cele din urmă, Andrei s-a întors la București cu partea lui din bani, iar eu am fost lăsată să o iau de la capăt de la zero. Casa a fost vândută unui cuplu tânăr care nu avea nicio idee despre istoria ei sau ce a însemnat pentru mine.

M-am mutat într-un apartament mic în cealaltă parte a orașului, încercând să-mi reconstruiesc viața bucată cu bucată. Dar durerea de a pierde nu doar pe tatăl meu, ci și casa pe care o îngrijisem atât de atent încă persistă.