„Să-ți Spui Soacrei ‘Mamă’: Chiar O Spui cu Sufletul?”

Mă trec fiorii de fiecare dată când vorbesc cu cea mai bună prietenă a mea, Elena. Este cea mai apropiată persoană de mine, în afară de familia mea. Suntem ca surorile, ne susținem și ne ajutăm reciproc. Ea a fost la nunta mea, iar eu la a ei. La toate trei. Desigur, nu ne mai sunăm zilnic pentru că avem propriii copii și griji. Dar când reușim să ne auzim, e ca și cum timpul nu ar fi trecut.

Eu și Elena ne-am cunoscut în facultate și am fost de nedespărțit de atunci. Am împărtășit totul—secrete, vise, temeri. Când s-a căsătorit cu Andrei, am fost domnișoara ei de onoare. Când m-am căsătorit cu Mihai, ea a fost domnișoara mea de onoare. Am fost acolo una pentru cealaltă la bine și la greu.

Dar ceva s-a schimbat după a treia ei căsătorie cu Radu. Elena a început să-i spună soacrei sale „Mamă”. Mi se părea ciudat pentru că, pentru mine, „Mamă” este femeia care te-a născut, care te-a crescut, care te cunoaște pe dinafară. Nu înțelegeam de ce Elena ar folosi un termen atât de intim pentru cineva pe care abia o cunoștea.

Într-o zi, la o cafea, am decis să o întreb direct.

„Elena, de ce îi spui mamei lui Radu ‘Mamă’?” am întrebat, încercând să-mi păstrez tonul casual.

Se uită la mine, puțin surprinsă. „Păi, ea mi-a cerut asta. A spus că ar face-o să se simtă mai mult ca parte din familie.”

„Dar nu ți se pare ciudat? Adică, tu ai propria ta mamă,” am insistat.

Elena oftă. „E complicat, Adriana. Relația mea cu mama mea a fost mereu tensionată. Mama lui Radu a fost mai suportivă și iubitoare decât mama mea vreodată.”

Am dat din cap, înțelegând puțin mai bine acum. Dar totuși, nu mi se părea corect. Mama mea și cu mine am avut suișuri și coborâșuri, dar ea era tot mama mea. Nimeni nu putea să o înlocuiască.

Pe măsură ce timpul trecea, eu și Elena ne-am îndepărtat. Conversațiile noastre au devenit mai rare și când vorbeam, părea forțat. Ea părea să se schimbe în moduri pe care nu le puteam înțelege sau relaționa.

Într-o seară, am primit un telefon de la Elena. Părea supărată.

„Adriana, putem să ne vedem? Am mare nevoie să vorbesc,” a spus ea, cu vocea tremurând.

Ne-am întâlnit la cafeneaua noastră preferată. Elena arăta epuizată, cu ochii roșii de plâns.

„Ce s-a întâmplat?” am întrebat îngrijorată.

„E Radu,” a spus ea, lacrimile curgându-i pe față. „M-a înșelat.”

Eram șocată. Radu părea mereu soțul perfect.

„Îmi pare atât de rău, Elena,” am spus, întinzând mâna să o țin de mână.

„Nu știu ce să fac,” a plâns ea. „Mama lui ține partea lui. Spune că nu sunt suficient de bună pentru el.”

Inima mi s-a frânt pentru ea. Femeia pe care o numea „Mamă” se întorsese împotriva ei în momentul ei de nevoie.

„Elena, meriți mai mult decât asta,” am spus ferm. „Trebuie să te ridici pentru tine.”

A dat din cap, ștergându-și lacrimile. „Știu. Dar e atât de greu.”

Am stat acolo ore întregi, vorbind și plângând împreună. Am încercat să fiu acolo pentru ea cât de mult am putut, dar era clar că prietenia noastră se schimbase pentru totdeauna.

Elena a divorțat în cele din urmă de Radu și s-a mutat în alt oraș. Am pierdut legătura după aceea. Am auzit prin prieteni comuni că îi merge mai bine acum, dar nu ne-am reconectat niciodată.

Privind înapoi, îmi dau seama că a numi pe cineva „Mamă” nu îi face familie. Adevărata familie este acolo pentru tine indiferent de ce se întâmplă, în momentele bune și rele. Și uneori, chiar și cele mai apropiate prietenii nu pot rezista furtunilor vieții.