„Lăsând-o pe Ea să Decidă: Alegerea Unei Fiice Vitrege Între Două Case”
Victoria s-a mândrit întotdeauna cu faptul că este o mamă vitregă rațională și atentă. A intrat în viața lui Ellie când fata avea doar patru ani, ochii ei mari observând fiecare mișcare a Victoriei. Primii ani au fost plini de pași timizi spre construirea unei relații, cu Victoria mereu atentă la limitele stabilite de mama biologică a lui Ellie, care murise când Ellie era foarte mică.
Când Victoria l-a cunoscut pe Andrei, viața ei a luat o întorsătură spre fericire pe care nu o anticipase. S-au căsătorit și în curând au avut doi copii, Ethan și Arianna. Pe măsură ce dinamica familiei s-a schimbat, Victoria a simțit că legătura ei cu Ellie se tensionează sub greutatea noilor responsabilități. Ellie, acum în vârstă de cincisprezece ani, devenise mai retrasă, vizitele ei la casa lor fiind mai rare și pline de tăceri apăsătoare.
Apelurile Victoriei către Ellie, care obișnuiau să fie un ritual zilnic, s-au redus la două pe lună. Fiecare conversație părea mai tensionată decât ultima, căldura maternă care curgea odată atât de liber acum fiind un fir subțire de cuvinte prudente și întrebări ezitante despre școală și prieteni.
Andrei a observat și el schimbarea. „Poate că Ellie se simte în afara locului aici,” a sugerat el într-o seară, în timp ce stăteau în sufrageria lor liniștită, copiii dormind. „Crește și poate că are nevoie să decidă singură unde se simte mai acasă.”
Ideea a tulburat-o pe Victoria. Nu era ea suficient de mamă pentru Ellie? Încercase să umple golul, să creeze o legătură care să reziste testelor unei familii mixte. Dar cuvintele lui Andrei răsunau în mintea ei, un memento dureros al posibilelor ei eșecuri.
Decizia de a o lăsa pe Ellie să aleagă a venit după un apel deosebit de dificil. Vocea lui Ellie fusese distantă, răspunsurile ei monosilabice. „Ellie, vrei să stai mai des cu bunica ta?” întrebase Victoria, întrebarea grea în inima ei.
A fost o pauză, o tăcere care s-a întins și s-a răsucit într-o entitate tangibilă între ele. „Poate,” răspunsese în cele din urmă Ellie, vocea ei un șoapt.
În weekendul următor, au condus până la casa lui Eugen, bunicul matern al lui Ellie, care preluase îngrijirea ei după moartea mamei sale. Casa era o veche vilă victoriană, pereții plini de poze cu mama lui Ellie, un memento constant al vieții pe care Ellie o avusese odată.
Eugen i-a primit cu căldură, dar ochii lui erau ascuțiți, evaluatori. Victoria se simțea ca un intrus într-o lume pe care nu o putea înțelege pe deplin. Conversația despre aranjamentele de locuit ale lui Ellie a fost scurtă. Eugen a fost politicos dar ferm. „Este mereu binevenită aici. Orice ar decide ea, o voi susține.”
Decizia lui Ellie a venit o săptămână mai târziu. A ales să rămână cu bunicul ei. Apelul în care i-a spus Victoriei a fost scurt, vocea ei hotărâtă. „Cred că e mai bine pentru acum,” spusese Ellie, iar Victoria își înghițise lacrimile, dând din cap la cuvintele care pluteau prin linia telefonică.
Casa părea mai goală fără prezența lui Ellie. Victoria îi privea pe Ethan și Arianna jucându-se, râsul lor fiind un balsam pentru inima ei dureroasă. Dar era un gol, o piesă lipsă care fusese umplută odată de o fată tăcută și gânditoare care privea lumea cu ochi mari și observatori.
Victoria știa că făcuse ceea ce trebuia lăsând-o pe Ellie să aleagă. Dar pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni și vizitele lui Ellie nu creșteau, adevărul se așeza în inima ei ca o piatră. Uneori, făcând ceea ce trebuie nu duce la un final fericit. Uneori, duce doar la mai multă tăcere.