„Mama mă face să mă simt vinovată că nu petrec tot timpul cu ea: Sunt o mamă ocupată cu doi copii”

Nu mi-am imaginat niciodată că relația mea cu mama va deveni atât de tensionată. Crescând, eram incredibil de apropiate. Ea era confidenta mea, cea mai bună prietenă și cel mai mare susținător al meu. Dar lucrurile s-au schimbat drastic după ce m-am căsătorit și am început propria mea familie.

Acum am 32 de ani, sunt căsătorită cu un bărbat minunat de șase ani și avem doi copii frumoși. Fiul meu, Andrei, are cinci ani și tocmai a început grădinița, iar fiica mea, Maria, are doi ani și este încă acasă cu mine. Zilele mele sunt un blur de drumuri la școală, întâlniri de joacă, pregătiri de mese și încercări de a strecura puțină muncă de acasă. Este epuizant, dar împlinitor.

Cu toate acestea, mama mea nu pare să înțeleagă sau să accepte că prioritățile mele s-au schimbat. Mă sună de mai multe ori pe zi, adesea plângând sau supărându-se când nu pot lăsa totul pentru a o vizita sau pentru a vorbi ore întregi. Locuiește singură de când tatăl meu a murit acum trei ani și știu că este singură. Dar cerințele ei constante sunt copleșitoare.

Săptămâna trecută a fost deosebit de grea. Andrei avea un proiect pentru școală, iar Maria era în perioada de erupție dentară și era foarte agitată. Abia am avut timp să fac un duș, darămite să fac o vizită la casa mamei mele din celălalt capăt al orașului. Când am sunat să-i explic, a izbucnit în lacrimi.

„Nu mă mai iubești,” a plâns ea. „Îți pasă doar de noua ta familie.”

Cuvintele ei m-au rănit profund. Am încercat să o reasigur că o iubesc enorm, dar sunt doar copleșită de responsabilități. A închis telefonul și am petrecut restul zilei simțindu-mă vinovată și sfâșiată.

Soțul meu încearcă să ajute cât poate, dar lucrează ore lungi pentru a ne susține. El sugerează să angajăm o bonă part-time sau să o ducem pe Maria la grădiniță câteva zile pe săptămână pentru a-mi ușura sarcina. Dar chiar și atunci, mă îndoiesc că ar fi suficient pentru a satisface nevoia mamei mele de atenție.

Situația a ajuns la apogeu weekendul trecut. Plănuisem o excursie în familie la grădina zoologică, ceva ce Andrei aștepta cu nerăbdare de săptămâni întregi. Chiar când eram pe punctul de a pleca, mama mea a sunat plângând, spunând că a căzut și s-a rănit la gleznă. Am simțit un val de vinovăție, dar știam că nu puteam anula planurile noastre din nou.

Am sunat la ambulanță pentru ea și i-am promis că o voi vizita imediat ce ne întoarcem. Excursia la grădina zoologică a fost dulce-amară; în timp ce copiii s-au distrat de minune, eu nu am putut scăpa de sentimentul de vinovăție și îngrijorare pentru mama mea.

Când în sfârșit am ajuns la casa ei mai târziu în acea seară, era furioasă.

„Îți pasă mai mult de animale decât de propria ta mamă!” a strigat ea. „Aș fi putut fi grav rănită!”

Am încercat să-i explic că am sunat la ambulanță pentru că nu puteam lăsa copiii singuri, dar nu a vrut să asculte. M-a acuzat că am abandonat-o și a spus că ar fi dorit să nu fi crescut o fiică atât de nerecunoscătoare.

În acea noapte am plâns până am adormit. Povara emoțională de a încerca să echilibrez responsabilitățile mele ca mamă și fiică devenea insuportabilă. Mă simțeam ca și cum eșuam pe toată lumea.

Pe măsură ce săptămânile treceau, tensiunea dintre noi doar se agrava. Mama mea continua să mă facă să mă simt vinovată și ajunsesem să mă tem de apelurile ei. Sănătatea mea mentală a început să sufere; eram constant anxioasă și tensionată.

Aș vrea să pot spune că lucrurile s-au îmbunătățit, dar nu s-au îmbunătățit. Mama mea refuză să caute ajutor din afară sau să se alăture unor grupuri sociale care i-ar putea alina singurătatea. Ea insistă că eu sunt singura care o poate face fericită.

Acum, relația noastră atârnă de un fir de ață. O iubesc în continuare profund, dar vinovăția constantă și manipularea emoțională își pun amprenta asupra mea. Nu știu cum să rezolv această situație fără a sacrifica propria mea bunăstare și fericirea familiei mele.