„Mătușa și Vărul Meu Se Mută la Mine: Un Avertisment de la Sora Mea”
Stăteam în micul meu apartament cu o cameră din București când am primit un telefon de la sora mea, Maria. Vocea ei era urgentă, aproape panicată.
„Hei, trebuie să te pregătești,” a spus ea fără nicio introducere.
„Pentru ce?” am întrebat, simțind deja un nod în stomac.
„Mătușa Elena și Andrei se mută la tine. Mama mi-a spus să te avertizez.”
Am rămas uluit. Mătușa Elena? Aceeași Mătușă Elena care a fost mereu un mister pentru mine? Și Andrei, fiul ei, pe care nu l-am mai văzut de ani de zile? Ultima dată când i-am văzut a fost la o reuniune de familie când aveam zece ani. Mătușa Elena avea doi copii: Andrei și Ana. Ana s-a mutat în Cluj cu ani în urmă și am pierdut legătura.
„De ce se mută la mine?” am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.
„Mama nu a vrut să spună,” a răspuns Maria. „A zis doar că e urgent și că trebuie să fii pregătit.”
Am închis telefonul și am rămas acolo, uitându-mă la perete. Apartamentul meu era abia suficient de mare pentru mine, darămite pentru încă două persoane. Dar familia e familie, nu? Nu aveam de ales decât să fac loc.
O săptămână mai târziu, au sosit. Mătușa Elena arăta mai în vârstă decât mi-o aminteam, fața ei era brăzdată de griji. Andrei, acum în jur de douăzeci de ani, avea un aer dur. Au adus cu ei doar câteva valize și un sentiment de neliniște care a umplut camera.
„Mulțumim că ne lași să stăm,” a spus Mătușa Elena, vocea ei abia auzită.
„Desigur,” am răspuns, forțând un zâmbet. „Faceți-vă comozi.”
Zilele s-au transformat în săptămâni, iar tensiunea din apartament a devenit tot mai densă. Mătușa Elena își petrecea majoritatea timpului în dormitor, ieșind doar pentru a folosi baia sau pentru a lua o gustare rapidă. Andrei era și mai evaziv, dispărând adesea ore întregi fără explicație.
Într-o noapte, am decis să o confrunt pe Mătușa Elena. Am găsit-o stând pe marginea patului, uitându-se la o fotografie veche a familiei sale.
„Mătușă Elena, ce se întâmplă?” am întrebat blând. „De ce a trebuit să vă mutați la mine?”
Și-a ridicat privirea spre mine, ochii ei plini de lacrimi. „E complicat,” a spus ea. „Andrei a avut niște probleme acasă. A trebuit să plecăm.”
„Ce fel de probleme?” am insistat.
A clătinat din cap. „E mai bine să nu știi.”
Am simțit un fior pe șira spinării. Ce fel de probleme ar putea fi atât de grave încât să fie nevoiți să-și părăsească casa? Am decis să nu insist mai mult, dar neliniștea nu m-a părăsit niciodată.
Într-o seară, am venit acasă de la serviciu și am găsit apartamentul gol. Mătușa Elena și Andrei plecaseră, lăsând în urmă doar un bilet pe masa din bucătărie.
„Mulțumim pentru tot. A trebuit să plecăm brusc. Nu încerca să ne găsești.”
Am simțit un amestec de ușurare și îngrijorare. Ce se întâmplase? Unde au plecat? Am sunat-o pe mama, dar nici ea nu avea răspunsuri.
Luni au trecut și viața a revenit încet la normal. Dar întrebările au rămas. Ce fel de probleme avusese Andrei? De ce au trebuit să plece atât de brusc?
Într-o zi, am primit un telefon de la un număr necunoscut. Era Ana, fiica Mătușii Elena.
„Am auzit ce s-a întâmplat,” a spus ea. „Andrei s-a implicat cu niște oameni periculoși. Erau pe urmele lui.”
„Este bine?” am întrebat, inima bătându-mi cu putere.
„Nu știu,” a răspuns ea. „Dar cred că e mai bine să mergem mai departe.”
Am închis telefonul, simțind un sentiment de finalitate. Uneori, secretele de familie sunt mai bine lăsate îngropate.