„Nici să nu te gândești să atingi frigiderul, am cumpărat mâncarea aia cu banii noștri,” a declarat Isabella

Soarele dimineții abia răzbătea prin perdelele sufrageriei mici și aglomerate unde Delia, o femeie fragilă de aproape optzeci de ani, stătea în fotoliul ei uzat, cu model floral. Nepotul ei, Matei, un băiețel curios și neliniștit de șase ani, scotocea printr-o cutie cu jucării vechi în apropiere. Aerul era tensionat, plin de rămășițele unei conversații grăbite și oarecum aprinse.

Isabella, fiica Deliei și mătușa lui Matei, tocmai plecase la un interviu de muncă crucial, cuvintele ei încă atârnând greu în cameră. „Nici să nu te gândești să atingi frigiderul, am cumpărat mâncarea aia cu banii noștri,” spusese ea sever înainte de a pleca. Declarația era îndreptată mai mult către Delia decât către Matei, un memento al echilibrului financiar delicat pe care Isabella și soțul ei, Radu, îl mențineau pentru a susține gospodăria.

Delia oftă, gândurile ei fiind un amestec încâlcit. Înțelegea stresul Isabelei; familia se lupta de când Radu își pierduse locul de muncă la fabrică. Dar asprimea din vocea fiicei sale o durea, făcând camera să pară mai rece decât de obicei. Matei, neștiind gravitatea situației, se hotărî în cele din urmă să se joace cu un mic avion de plastic, râsul lui fiind un contrast puternic cu starea de spirit a bunicii sale.

Pe măsură ce dimineața trecea, stomacul Deliei începu să ghiorțăie. Sărise peste micul dejun, nevrând să provoace și mai multă tensiune după avertismentul Isabelei. Matei părea și el flămând, oprindu-se din joacă și privindu-o cu ochi mari și întrebători. „Bunico, mi-e foame,” spuse el cu o voce mică și nesigură.

Inima Deliei se strânse. Știa că în frigider era mâncare – resturi de la cina de aseară și ceva fructe – dar cuvintele Isabelei îi răsunau în minte, paralizând-o. „Să mai așteptăm puțin, dragule. Mătușa Isabella va fi acasă curând,” răspunse ea, încercând să-și ascundă disconfortul.

Timpul trecea încet, fiecare minut părând mai lung decât cel anterior. Delia încercă să-l distragă pe Matei cu povești și mai multe jucării, dar foamea lui devenea tot mai evidentă, energia lui jucăușă diminuându-se. Acele ceasului trecură de prânz și încă nu era niciun semn de Isabella. Foamea Deliei devenise acum o durere ascuțită, dar rezista, avertismentul fiicei sale fiind o povară grea.

În cele din urmă, incapabilă să suporte rugămințile repetate ale lui Matei, Delia se ridică, articulațiile protestându-i, și se îndreptă spre frigider. Îl deschise și scoase un măr mic. Fața lui Matei se lumină la vederea acestuia, iar Delia simți un amestec de ușurare și rebeliune în ea.

Ușa din față se deschise brusc chiar când Matei lua prima mușcătură. Isabella stătea acolo, fața ei fiind un amestec de epuizare și furie. „Mamă! Ți-am spus să nu iei nimic!” exclamă ea cu o voce aspră și acuzatoare.

Delia încercă să explice, cuvintele ei fiind bâlbâite: „Îi era atât de foame, Isabella. M-am gândit doar—”

„Nu, nu te-ai gândit deloc, mamă! Niciodată nu te gândești. Exact din cauza asta avem probleme,” o întrerupse Isabella, dezamăgirea ei fiind palpabilă. Camera căzu într-o tăcere apăsătoare, tensiunea fiind densă. Matei, simțind schimbarea atmosferei, se opri din mâncat, confuzia lui adăugându-se la atmosfera sumbră.

Isabella se retrase furioasă în camera ei, lăsând-o pe Delia stând neajutorată alături de un Matei plângând. Micuțul act de bunătate față de nepotul ei adâncise prăpastia dintre ea și fiica sa, viitorul părând mai incert și mai descurajant ca niciodată.