„Tată, ceva nu e în regulă cu mama”: O zi care a schimbat totul

Era o dimineață răcoroasă de marți, la sfârșit de octombrie, și mă aflam la stația de autobuz, strângându-mi haina în jurul meu. Aerul era rece, iar frunzele foșneau sub picioare în timp ce dansau în vânt. Eram singur, cu excepția unei femei din apropiere, absorbită într-o conversație telefonică. Vocea ei era blândă, dar se auzea clar în liniștea dimineții.

„Da, dragule, îți voi lua cafeaua preferată… Ce? Ai nevoie de ea până la prânz? Bine, voi rezolva,” a spus ea cu un strop de urgență. Cuvintele ei erau o distragere plăcută de la monotonia așteptării.

În timp ce stăteam acolo, telefonul mi-a vibrat în buzunar. Era un mesaj de la fiica mea, Andreea. „Tată, ceva nu e în regulă cu mama,” scria. Inima mi-a tresărit. Am sunat-o rapid pe Andreea, degetele tremurând ușor.

„Tată,” a răspuns ea, vocea ei tremurând. „Mama nu se simte bine. A leșinat în bucătărie.”

Panică m-a cuprins. „Ai sunat la 112?” am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

„Da, sunt pe drum,” a răspuns Andreea. „Am dus-o pe Ioana la bunica doar ca măsură de precauție.”

Am simțit un val de vinovăție copleșindu-mă. Fusesem atât de absorbit de muncă și alte responsabilități încât nu observasem semnele. Soția mea, Maria, se plânsese de oboseală și dureri de cap de săptămâni întregi, dar am pus totul pe seama stresului.

Autobuzul a sosit, dar nu m-am putut urca. În schimb, am chemat un taxi și am plecat în grabă spre spital. Drumul părea interminabil, fiecare minut întinzându-se la nesfârșit.

Când am ajuns în sfârșit la spital, am găsit-o pe Andreea în sala de așteptare, cu ochii roșii de plâns. A alergat spre mine și m-a îmbrățișat strâns.

„Cum e?” am întrebat, temându-mă de răspuns.

„Încă fac teste,” a spus Andreea, vocea ei abia auzindu-se.

Am stat împreună în tăcere, mirosul steril al spitalului înconjurându-ne. Timpul părea să stea pe loc în timp ce așteptam vești.

În cele din urmă, un doctor s-a apropiat de noi. Expresia lui era gravă. „Domnul Popescu?” a întrebat.

„Da,” am răspuns, inima bătându-mi cu putere în piept.

„Soția dumneavoastră a suferit un accident vascular cerebral sever,” a spus el cu blândețe. „Facem tot ce putem, dar situația este critică.”

Lumea părea să se clatine pe axa ei. M-am simțit amețit și dezorientat. Cum s-a ajuns aici? Cum am lăsat lucrurile să devină atât de grave fără să observ?

Pe măsură ce orele treceau, membrii familiei au venit să ne ofere sprijin. Dar nimic nu putea alunga sentimentul de neputință care mă învăluia. Am derulat fiecare moment în minte, căutând semnele pe care le-am ratat.

Zilele s-au transformat în săptămâni în timp ce Maria rămânea în spital. Starea ei era stabilă dar critică. Doctorii nu erau siguri de prognosticul ei.

Am petrecut fiecare moment lângă ea, ținându-i mâna și șoptindu-i scuze pe care nu le putea auzi. Vinovăția era sufocantă.

Andreea încerca să fie puternică pentru binele Ioanei, dar vedeam cât de mult o afecta și pe ea. Familia noastră era fracturată și nu știam cum să o repar.

Când se apropia Ziua Recunoștinței, personalul spitalului decora holurile cu veselie festivă. Dar pentru noi era puțin de sărbătorit. Ne-am adunat în jurul patului Mariei, agățându-ne de o speranță care părea din ce în ce mai iluzorie.

În acea cameră sterilă, înconjurați de aparate care bipuiau și zumzetul luminilor fluorescente, am realizat cât de mult am luat totul de-a gata. Neglijența mea ne adusese aici și acum tot ce puteam face era să aștept și să sper la un miracol care poate nu va veni niciodată.