„Trebuia să ai grijă de copiii mei, dar i-ai lăsat flămânzi”: Nora țipă la soacră
Maria a fost întotdeauna o mamă singură muncitoare, jonglând cu două locuri de muncă pentru a face față cheltuielilor. Soacra ei, Elena, s-a oferit să o ajute cu cei doi băieți mici, Andrei și Mihai, în timp ce Maria lucra ture târzii la restaurant. La început părea o binecuvântare, dar lucrurile s-au înrăutățit rapid.
Într-o seară de vineri, Maria a venit acasă epuizată după o tură dublă. O sunase pe Elena mai devreme în săptămână pentru a-i explica situația financiară disperată. „Mamă, nu mai am niciun ban până la următorul salariu. Frigiderul e gol. Poți te rog să cumperi niște lapte sau cereale pentru băieți?” a implorat ea.
Elena o asigurase că se va ocupa de asta. Dar când Maria a intrat în apartament în acea seară, i-a găsit pe Andrei și Mihai stând la masa din bucătărie, cu fețele palide și stomacurile chiorăind.
„Mamă, ne e foame,” a spus Andrei, cu vocea abia auzită.
Inima Mariei s-a prăbușit. A deschis frigiderul și l-a găsit la fel de gol cum îl lăsase. Nici lapte, nici cereale, nici măcar un fruct. A simțit un val de furie și frustrare. Cum putea Elena să lase să se întâmple asta?
Chiar atunci, Elena a intrat cu rucsacurile băieților. „Iată-i,” a spus ea nepăsătoare.
Maria nu s-a mai putut abține. „Elena, trebuia să ai grijă de copiii mei! Ți-am spus că nu am bani și frigiderul e gol. De ce nu le-ai cumpărat mâncare?”
Elena părea surprinsă. „Nu am avut timp, Maria. Am avut treburi de făcut și programări de respectat.”
„Treburi? Programări? Copiii mei sunt flămânzi și tu nu ai găsit cinci minute să le cumperi niște lapte sau cereale?” Vocea Mariei creștea cu fiecare cuvânt.
„Am făcut ce am putut,” a spus Elena defensiv. „Nu poți să te aștepți să renunț la tot pentru tine.”
Maria simțea lacrimile cum îi umpleau ochii. „Nu îți ceream să renunți la tot. Îți ceream să mă ajuți să-mi hrănesc copiii.”
Elena a oftat. „Poate ar trebui să-ți gestionezi mai bine banii, Maria. Nu e responsabilitatea mea să am grijă de copiii tăi.”
Maria a rămas mută de uimire. Nu-i venea să creadă ce auzea. Întotdeauna o considerase pe Elena ca pe o a doua mamă, cineva care ar fi fost acolo pentru ea în momentele de nevoie. Dar acum era clar că Elena o vedea pe ea și pe copiii ei ca pe o povară.
Băieții încă stăteau la masă, cu ochii mari de confuzie și teamă. Maria a tras adânc aer în piept și a încercat să se calmeze. „Haideți, băieți,” a spus ea încet. „Să vedem ce putem găsi.”
A scotocit prin dulapuri și a găsit o conservă de fasole și o cutie de biscuiți sărați. Nu era mult, dar trebuia să fie suficient pentru moment. În timp ce pregătea o masă improvizată pentru fiii ei, nu putea scăpa de sentimentul de trădare și dezamăgire.
În acea noapte, după ce i-a pus pe Andrei și Mihai la culcare, Maria a stat singură în sufragerie, cu mintea zbuciumată. Știa că nu mai putea conta pe Elena. Trebuia să găsească alt mod de a se asigura că băieții ei sunt îngrijiți.
A doua zi dimineață, Maria și-a sunat prietena Ana și i-a explicat situația. Ana s-a oferit imediat să ajute cu cumpărăturile și chiar i-a sugerat să se intereseze de băncile locale de alimente și programele de asistență.
Maria era recunoscătoare pentru sprijinul Anei, dar nu putea scăpa de un sentiment profund de pierdere. Relația cu soacra ei fusese iremediabil deteriorată și știa că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.
Privindu-și băieții adormiți, Maria și-a făcut o promisiune tăcută: va face tot ce este necesar pentru a le oferi tot ce au nevoie, chiar dacă asta însemna să facă totul singură.