„Bunico, Mama a spus că trebuie să mergi la un azil. Am auzit conversația lor”: Un copil nu poate inventa astfel de lucruri

Doamna Popescu mergea grăbită pe trotuar, cu inima ușoară și spiritul ridicat. Se îndrepta spre școală să-și ia nepoata, Maria. Soarele strălucea, iar aerul proaspăt de toamnă îi umplea plămânii cu un sentiment de reînnoire. Tocurile ei loveau ritmic trotuarul, amintindu-i de zilele când era tânără și plină de vise.

Sursa fericirii sale era noul apartament în care tocmai se mutase. Era un modest apartament cu o cameră într-o clădire nou construită, dar era al ei. După ce și-a vândut vechea casă de la țară, economisise cu sârguință aproape doi ani pentru a-și permite acest loc. Nu era mult, dar era un nou început.

Pe măsură ce se apropia de școală, o văzu pe Maria așteptând lângă poartă, fața ei micuță luminându-se când și-a văzut bunica. „Bunico!” strigă Maria, alergând spre ea cu brațele deschise.

Doamna Popescu o ridică și o învârti în jurul ei, amândouă râzând. „Cum a fost la școală azi, draga mea?” întrebă ea.

„A fost bine! Am învățat despre fluturi,” răspunse Maria entuziasmată.

Au mers mână în mână spre noul apartament al doamnei Popescu, discutând despre ziua Mariei și planurile pentru weekendul următor. Când au intrat în clădire, doamna Popescu simți un val de mândrie. Acesta era sanctuarul ei, un loc unde putea crea noi amintiri cu familia sa.

Mai târziu în acea seară, în timp ce stăteau la cină, vocea inocentă a Mariei a rupt tăcerea confortabilă. „Bunico, mama a spus că trebuie să mergi la un azil. Am auzit conversația lor.”

Inima doamnei Popescu tresări. „Ce vrei să spui, draga mea?” întrebă ea, încercând să-și păstreze vocea calmă.

„Am auzit-o pe mama și pe tata vorbind aseară. Au spus că nu mai poți trăi singură și că trebuie să mergi la un azil,” explică Maria, cu ochii mari de îngrijorare.

Doamna Popescu simți un nod în gât. Întotdeauna se mândrise cu independența ei, chiar și după ce soțul ei murise. Gândul de a fi trimisă la un azil era ceva ce nu luase niciodată în considerare.

„Nu-ți face griji, draga mea,” spuse ea forțând un zâmbet. „Uneori adulții spun lucruri pe care nu le gândesc.”

Dar pe măsură ce zilele treceau, doamna Popescu nu putea scăpa de sentimentul de teamă care se instalase în pieptul ei. Observa schimbări subtile în comportamentul fiicei sale—evitarea contactului vizual, conversații grăbite și o senzație generală de neliniște.

Într-o seară, doamna Popescu decise să-și confrunte fiica, Ana. „Ana, trebuie să vorbim,” spuse ea ferm.

Ana ridică privirea de la telefon, vinovăția trecându-i prin față. „Mamă, nu am vrut să afli așa,” începu ea.

„Este adevărat? Plănuiți să mă trimiteți la un azil?” întrebă doamna Popescu, cu vocea tremurând.

Ana oftă adânc. „Mamă, nu vrem să te trimitem departe. Doar că ne îngrijorăm pentru tine trăind singură. Ce se întâmplă dacă pățești ceva și nu e nimeni acolo să te ajute?”

„M-am descurcat foarte bine singură,” răspunse doamna Popescu defensiv.

„Știu că ai făcut-o, dar lucrurile sunt diferite acum,” spuse Ana blând. „Vrem doar ce e mai bine pentru tine.”

Doamna Popescu simți lacrimi adunându-se în ochi. Muncise atât de mult pentru a-și menține independența și acum simțea că aceasta îi scapă printre degete.

În săptămânile următoare, discuțiile deveniseră mai frecvente și mai aprinse. Doamna Popescu încercase să-și argumenteze cazul, dar părea că decizia fusese deja luată. Lovitura finală veni când Ana și soțul ei sosiră într-o după-amiază cu broșuri de la diverse aziluri.

„Mamă, te rog doar să te uiți la acestea,” rugase Ana.

Doamna Popescu luase broșurile cu mâinile tremurânde, simțindu-se învinsă. Știa că indiferent cât de mult ar protesta, rezultatul ar fi același.

O lună mai târziu, doamna Popescu se găsea stând în holul unui azil, strângând o mică valiză plină cu lucrurile ei. Locul era curat și bine întreținut, dar părea rece și impersonal.

Pe măsură ce era condusă spre noua ei cameră, doamna Popescu nu putea să nu simtă un profund sentiment de pierdere. Visele ei de a crea noi amintiri în propriul apartament fuseseră spulberate. Se așezase pe marginea patului, privind pe fereastră la împrejurimile necunoscute.

Cuvintele Mariei îi răsunau în minte: „Un copil nu poate inventa astfel de lucruri.” Și într-adevăr, nu puteau.