„Îngrijirea mamei, nu a mătușii Naomi: Un dilemă familială”

Soarele apunea când am ajuns în fața casei cochete a mamei mele Lillian, situată în suburbia Bucureștiului. La 70 de ani, ea se lupta cu artrita și primele stadii ale demenței, făcând vizitele mele mai mult decât o datorie familială; erau esențiale. Viața mea, cu un job solicitant și doi copii adolescenți, era haotică, dar mama avea nevoie de mine.

Când am intrat, mirosul familiar de lavandă și vederea fotografiilor vechi de familie m-au liniștit. Mama era în bucătărie, o cameră care părea să sfideze trecerea timpului, cu mobilierul său retro și tapetul floral.

„Cum a fost ziua ta, mamă?” am întrebat, punând jos cumpărăturile pe care le adusesem.

„Oh, ca de obicei, draga mea. Dar mătușa ta Naomi a sunat din nou,” a răspuns ea, vocea ei având o nuanță de îngrijorare.

Mătușa Naomi, sora mai mică a mamei, locuia singură în casa lor ancestrală la aproximativ două ore distanță. Recent văduvă, devenea din ce în ce mai insistentă că nu mai poate să se descurce singură. Deși avea trei copii adulți – Eric, Bryan și Kinsley – care locuiau în apropiere, era la mine, nepoata ei, la care apela.

„I-am spus că avem destule pe cap, mamă. Trebuie să vorbească cu copiii ei,” am spus, încercând să-mi ascund frustrarea în timp ce aranjam cumpărăturile.

Mama a oftat, „Știu, draga mea. Dar știi cum este ea. Nu vrea să-i deranjeze.”

În acea noapte, după ce m-am asigurat că mama a adormit confortabil, m-am așezat cu inima grea să o sun pe Naomi. Telefonul a sunat de mai multe ori înainte să răspundă.

„Naomi, trebuie să vorbești cu Eric, Bryan și Kinsley. Ei ar trebui să te ajute,” am spus, încercând să-mi păstrez vocea blândă.

„Oh, Larry, pur și simplu nu vreau să fiu o povară pentru ei. Ei au viețile și familiile lor,” a răspuns Naomi, vocea ei tremurând.

„Dar și eu am viața mea, Naomi. Trebuie să am grijă de mamă și de copiii mei. Nu pot să vin de fiecare dată când este o problemă,” am explicat, simțindu-mă vinovat și copleșit.

Conversația s-a încheiat cu Naomi plângând și cu mine simțindu-mă cel mai rău nepot din lume. Următoarele săptămâni au fost un vârtej de muncă, îngrijirea mamei și apeluri intermitente de la Naomi, fiecare mai disperat decât celălalt.

Într-o seară, pe măsură ce iarna începea să se simtă, am primit un apel de la Bryan. Naomi căzuse și era în spital cu șoldul rupt. Vinovăția m-a copleșit. Deși copiii ei locuiau mai aproape, era clar că nu interveniseră, iar în concentrarea mea asupra mamei și familiei mele imediate, am ignorat incapacitatea tot mai mare a lui Naomi.

Am condus să o vizitez, ecourile coridoarelor spitalului reflectându-mi gândurile tulburate. Naomi arăta mică și fragilă în patul de spital, în contrast puternic cu mătușa vibrantă pe care mi-o aminteam din copilărie.

„Îmi pare rău, mătușa Naomi. Ar fi trebuit să fac mai mult,” am spus, ținându-i mâna.

„Nu este vina ta, Larry. Ar fi trebuit să fiu mai insistentă cu copiii,” a șoptit ea înapoi.

Naomi nu și-a revenit niciodată complet. S-a mutat într-un cămin de bătrâni, iar deși copiii ei o vizitau ocazional, și-a petrecut ultimele luni simțindu-se mai singură ca niciodată. Am vizitat-o când am putut, dar vinovăția nu m-a părăsit niciodată.

Pe drumul de întoarcere acasă, mi-am dat seama că, indiferent cât de mult încercăm să jonglăm, uneori scăpăm mingea. Și uneori, cei pe care îi iubim plătesc prețul.