„Gătea și Făcea Curățenie pentru Ei, Dar Nimeni Nu Întreba de Fiul Ei Bolnav”

Într-un mic oraș situat lângă un lac liniștit din România, trăia o femeie pe nume Elena. Elena era cunoscută pentru ospitalitatea ei caldă și casa ei primitoare, deși modestă. În fiecare vară, casa ei era plină de râsetele și discuțiile oaspeților care veneau să se bucure de apele răcoritoare ale lacului și de frumusețea peisajului.

Casa Elenei nu era mare, dar ea reușea să facă totul să funcționeze. Avea un talent deosebit pentru a face pe toată lumea să se simtă binevenită, iar gătitul ei era legendar. Oaspeții ei lăudau plăcintele de casă, micul dejun copios și cinele delicioase. Elena era mândră de capacitatea ei de a crea o atmosferă caldă și primitoare pentru toți cei care o vizitau.

Cu toate acestea, vara aceasta era diferită. Fiul Elenei, Andrei, fusese diagnosticat cu o boală gravă. Vestea îi zguduise lumea, dar ea încerca să păstreze o față curajoasă pentru oaspeții ei. Nu voia să-i împovăreze cu problemele ei, așa că continua să gătească și să facă curățenie, asigurându-se că toată lumea avea un sejur plăcut.

Oaspeții soseau în valuri, ca în fiecare an. Familii cu copii umpleau casa mică a Elenei, râsetele lor răsunând prin holuri. Copiii se jucau lângă lac, stropindu-se în apă și construind castele de nisip pe mal. Părinții se relaxau pe verandă, sorbind ceai rece și bucurându-se de priveliște.

Elena muncea neobosit pentru a menține totul în ordine. Se trezea devreme pentru a pregăti micul dejun, petrecea ziua făcând curățenie după oaspeți și stătea până târziu pentru a se asigura că totul era perfect pentru ziua următoare. Era epuizată, dar nu se plângea. Voia ca oaspeții ei să aibă un timp minunat.

În ciuda eforturilor ei, Elena nu putea să nu simtă un fior de tristețe. Niciunul dintre oaspeții ei nu întrebase despre Andrei. Erau prea ocupați să se bucure de vacanța lor pentru a observa tensiunea din ochii ei sau oboseala din zâmbetul ei. Nu vedeau îngrijorarea gravată pe fața ei sau modul în care se furișa să-l verifice pe Andrei când credea că nimeni nu o vede.

Într-o seară, în timp ce Elena făcea curățenie după cină, a auzit o conversație între doi dintre oaspeții ei. Discutau despre planurile lor pentru ziua următoare, vorbind entuziasmați despre o excursie cu barca pe care o planificaseră. Elena a simțit un nod în gât. Voia să li se alăture, să se bucure de lac și să uite de grijile ei măcar pentru puțin timp. Dar știa că nu putea să-l lase pe Andrei singur.

Pe măsură ce zilele de vară treceau, epuizarea Elenei creștea. Era la capătul puterilor, atât fizic cât și emoțional. Tânjea ca cineva să întrebe despre Andrei, să arate că le pasă de ea și de fiul ei. Dar nimeni nu o făcea.

Într-o după-amiază deosebit de fierbinte, Elena s-a trezit stând pe treptele verandei, privindu-i pe copii jucându-se lângă lac. A simțit cum o lacrimă îi alunecă pe obraz în timp ce se gândea la Andrei zăcând în camera lui, prea slăbit pentru a se alătura distracției. Ar fi vrut să facă schimb de locuri cu el, să-i ia durerea și să-i ofere vara lipsită de griji pe care o merita.

Oaspeții continuau să vină și să plece, neștiind de lupta tăcută a Elenei. Se bucurau de vacanțele lor, lăsând în urmă amintiri pline de râsete și bucurie. Dar pentru Elena, această vară va fi amintită ca un timp al durerii și singurătății.

Când ultimii oaspeți au împachetat și au plecat, Elena stătea pe verandă și îi privea cum pleacă. Simțea un sentiment de ușurare că vara s-a terminat, dar și o tristețe profundă că nimeni nu luase timpul să întrebe despre Andrei. Știa că va continua să aibă grijă de el, să lupte pentru sănătatea și fericirea lui, dar nu putea să nu se simtă abandonată de cei pe care i-a primit în casa ei.

Elena s-a întors și a intrat în casă, închizând ușa în urma ei. Râsetele și discuțiile dispăruseră, înlocuite de o tăcere grea. A tras adânc aer în piept și s-a îndreptat spre camera lui Andrei, hotărâtă să fie acolo pentru el indiferent de ce va urma.