„Când Soțul Meu a Plecat la Muncă, M-am Mutat la Bătrâna de Alături”

Am fost căsătoriți timp de șapte ani. Primii trei ani au fost fericiți, plini de iubire și râsete. Am călătorit, am împărtășit vise și am construit o viață împreună. Dar apoi, totul a început să se destrame. Nu mi-am imaginat niciodată că soțul meu, Andrei, va fi atât de lipsit de inimă și egoist.

Fiicele noastre, Ana și Maria, erau lumina vieții mele. Dar Andrei nu m-a ajutat niciodată să le cresc. Era mereu prea ocupat cu munca sau cu hobby-urile lui. Povara creșterii copiilor a căzut în întregime pe umerii mei. Ne certam constant, iar tensiunea din casa noastră era palpabilă.

Totul s-a schimbat în ziua în care am decis să plec.

Era o dimineață rece de luni. Andrei plecase la muncă, ca de obicei, fără măcar un rămas bun. Stăteam în bucătărie, uitându-mă la grămada de vase murdare din chiuvetă, simțindu-mă complet învinsă. Nu mai puteam suporta. Aveam nevoie de o cale de ieșire.

Atunci mi-am amintit de doamna Popescu, bătrâna care locuia alături. Întotdeauna fusese amabilă cu mine și cu fetele, invitându-ne adesea la ceai și prăjituri. Cu câteva săptămâni în urmă, menționase că își caută pe cineva care să o ajute prin casă în schimbul unei camere.

Mi-am luat inima în dinți. Am împachetat lucrurile noastre cât timp fetele erau la școală. Haine, jucării, documente importante – tot ce aveam nevoie a încăput în câteva valize. I-am lăsat lui Andrei un bilet pe masa din bucătărie, explicând că nu mai pot trăi așa și că iau fetele să stăm la doamna Popescu.

Când Ana și Maria au venit acasă de la școală, le-am explicat situația cât de bine am putut. Erau confuze și speriate, dar aveau încredere în mine. Am mers împreună la casa doamnei Popescu.

Doamna Popescu ne-a primit cu brațele deschise. Ne-a arătat camera noastră – un spațiu mic dar confortabil, cu două paturi twin și o comodă. Nu era mult, dar se simțea ca un sanctuar comparativ cu haosul pe care îl lăsasem în urmă.

Trăind cu doamna Popescu a fost o ușurare în multe feluri. Era amabilă și înțelegătoare și le adora pe Ana și Maria. În schimbul camerei noastre, o ajutam cu treburile casnice și făceam comisioane pentru ea. Era muncă grea, dar mă simțeam bine să fiu necesară și apreciată.

Dar viața nu era perfectă. Andrei era furios când a găsit biletul meu. M-a sunat repetat, lăsând mesaje vocale furioase cerându-mi să mă întorc acasă cu fetele. A amenințat că mă va da în judecată pentru custodia Anei și Mariei.

Stresul și-a pus amprenta asupra mea. Nu puteam dormi, îngrijorându-mă constant despre ce ar putea face Andrei în continuare. Fetele își doreau tatăl, în ciuda tuturor lucrurilor, și mi se rupea inima să le văd atât de triste.

Într-o seară, după ce le-am pus pe Ana și Maria la culcare, m-am așezat cu doamna Popescu în sufragerie. Mi-a întins o ceașcă de ceai și m-a privit cu îngrijorare.

„Ai trecut prin atât de multe,” a spus ea încet. „Dar trebuie să ai grijă și de tine.”

Am dat din cap, lacrimile umplându-mi ochii. „Nu știu ce să fac,” am recunoscut. „Mi-e frică.”

Doamna Popescu mi-a luat mâna. „Ești mai puternică decât crezi,” a spus ea blând. „Și nu ești singură.”

Cuvintele ei mi-au dat o rază de speranță, dar drumul înainte era încă nesigur.

În cele din urmă, nu a existat o rezolvare fericită. Andrei m-a dat în judecată și după o luptă lungă și dureroasă, ni s-a acordat custodie comună asupra Anei și Mariei. Fetele trebuiau să-și împartă timpul între noua noastră casă cu doamna Popescu și casa tatălui lor.

Viața era departe de a fi perfectă, dar am reușit să găsim un nou tip de normalitate. Doamna Popescu a devenit ca o familie pentru noi, oferindu-ne sprijin și iubire atunci când aveam cea mai mare nevoie.

Am învățat că uneori, plecarea este cel mai greu dar necesar lucru pe care îl poți face pentru tine și copiii tăi. Și deși povestea noastră nu a avut un final de basm, am găsit putere unul în celălalt și în bunătatea celor din jurul nostru.