„De ce fiica mea mi-a spus că nu sunt invitată la nunta ei: Durerea unei mame”

Când Andreea avea doar 5 ani, tatăl ei ne-a părăsit. Îmi amintesc ziua aceea foarte clar; era o dimineață rece de noiembrie și frunzele cădeau din copaci. Și-a făcut bagajele și a plecat fără un cuvânt, lăsându-mă să adun bucățile. Din acel moment, eram doar eu și Andreea împotriva lumii.

Să o cresc pe Andreea singură nu a fost deloc ușor. Am lucrat două locuri de muncă pentru a face față cheltuielilor, adesea făcând ture duble la restaurant și apoi mergând la slujba mea de noapte ca femeie de serviciu. Am vrut să mă asigur că are tot ce îi trebuie—haine, rechizite școlare și chiar ocazional câte o jucărie. Nu voiam să simtă absența tatălui ei mai mult decât deja o făcea.

În ciuda programului meu aglomerat, am făcut tot posibilul să fiu acolo pentru Andreea. Mi-am luat timp liber de la muncă pentru a participa la evenimentele școlare ale ei, am ajutat-o la teme și am petrecut weekendurile făcând activități distractive împreună. Mergeam în parc, coceam prăjituri și ne uitam la filme. Voiam să știe că este iubită și prețuită, chiar dacă familia noastră era incompletă.

Pe măsură ce Andreea creștea, legătura noastră părea indestructibilă. Ea era stânca mea, iar eu eram a ei. Împărtășeam secrete, vise și temeri. Credeam că suntem mai apropiate ca niciodată. Dar pe măsură ce a intrat în adolescență, lucrurile au început să se schimbe. A devenit mai distantă, petrecând mai mult timp cu prietenii și mai puțin cu mine. Am pus asta pe seama comportamentului tipic adolescentin și am încercat să nu o iau personal.

Când Andreea l-a cunoscut pe Mihai în timpul anilor de facultate, am fost încântată pentru ea. Părea un tânăr drăguț care ținea cu adevărat la ea. Au ieșit împreună câțiva ani înainte de a-și anunța logodna. Eram în culmea fericirii și imediat am început să mă gândesc cum aș putea ajuta la pregătirile pentru nuntă.

Cu toate acestea, bucuria mea a fost de scurtă durată. Într-o seară, Andreea m-a chemat să discutăm și mi-a spus că nu sunt invitată la nunta ei. A spus-o ca și cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume, ca și cum mi-ar fi spus despre vreme. Inima mea s-a sfărâmat în mii de bucăți.

„De ce?” am întrebat, cu vocea abia șoptită.

„Mamă, e complicat,” a răspuns ea, evitându-mi privirea. „Familia lui Mihai este foarte tradiționalistă și au anumite așteptări. Cred că ar fi mai bine dacă nu ai veni.”

Nu-mi venea să cred ce auzeam. După tot ce am făcut pentru ea, după toate sacrificiile pe care le-am făcut, asta era răsplata? Simțeam un amestec de furie, tristețe și trădare.

„Andreea, mereu am fost acolo pentru tine,” i-am spus, cu lacrimi curgându-mi pe față. „Cum poți să-mi faci asta?”

Se uita la mine cu o expresie dureroasă dar nu a mai spus nimic. Conversația s-a încheiat acolo, lăsându-mă cu un gol imens în inimă.

În zilele care au urmat, am încercat să accept decizia ei. Prietenii și familia mi-au oferit sprijinul lor, dar nimic nu putea umple golul lăsat de trădarea Andreei. Ziua nunții a venit și a trecut, iar eu am petrecut-o singură în apartamentul nostru mic, înconjurată de amintiri din vremuri mai fericite.

Andreea a venit să mă viziteze a doua zi, ca și cum asta ar fi compensat cumva ceea ce făcuse. A adus fotografii de la nuntă și a încercat să-mi povestească despre eveniment, dar nu am putut să mă uit la ele sau să ascult. Durerea era prea mare.

Relația noastră nu a mai fost niciodată la fel de atunci. Încă vorbim ocazional, dar există o distanță între noi care nu era acolo înainte. Legătura pe care o aveam odată a fost iremediabil deteriorată.

Adesea mă întreb ce a mers prost și dacă era ceva ce aș fi putut face diferit. Dar în adâncul sufletului meu știu că unele răni nu se vindecă niciodată.