Din Viața Reală: „Vreau Să Trăiesc În Sfârșit pentru Mine, Nu Doar pentru Familia Mea”

Stau în sufrageria mea mică și aglomerată, privind la fotografiile decolorate de pe șemineu. Fiecare poză spune povestea unei vieți dedicate altora—copiilor mei, nepoților mei, soțului meu decedat. Dar niciuna dintre ele nu spune povestea mea. La 70 de ani, mă aflu într-o depresie profundă pentru că nu am trăit niciodată cu adevărat propria mea viață.

Crescând într-un mic oraș din România, visele mele erau simple dar vii. Voiam să călătoresc, să văd lumea dincolo de câmpurile de porumb și restaurantele mici de la țară. Visam să devin artistă, să pictez peisajele locurilor îndepărtate. Dar viața avea alte planuri pentru mine.

M-am căsătorit tânără, la 19 ani, cu un bărbat care era bun dar tradiționalist. El credea că locul unei femei este acasă, crescând copii și îngrijind gospodăria. Și așa am făcut. Am avut trei copii într-o succesiune rapidă, iar zilele mele au devenit o ceață de scutece, drumuri la școală și întâlniri cu părinții. Visele mele de călătorii și artă au fost împachetate ca jucării vechi, adunând praf în podul minții mele.

Pe măsură ce anii au trecut, copiii mei au crescut și și-au întemeiat propriile familii. Soțul meu a murit când aveam 55 de ani, lăsându-mă cu o casă plină de amintiri dar cu o inimă goală. Am crezut că poate atunci voi putea începe să trăiesc pentru mine. Dar copiii mei aveau nevoie de mine mai mult ca niciodată. Erau ocupați cu carierele lor și se bazau pe mine să îi ajut cu copiii lor. Așa că am devenit bunica mereu prezentă, mereu disponibilă pentru babysitting și drumuri la școală.

Acum, la 70 de ani, privesc înapoi și realizez că mi-am petrecut întreaga viață trăind pentru alții. Copiii mei sunt mari și de succes, nepoții mei sunt fericiți, dar eu? Ce am realizat eu? Răspunsul este un dureros nimic.

Am încercat să vorbesc cu fiica mea despre cum mă simt. M-a ascultat dar nu a înțeles. „Mamă, ai făcut atât de multe pentru noi,” a spus ea. „Ar trebui să fii mândră.” Dar mândria nu este ceea ce caut. Caut un sens al sinelui, un sentiment că am trăit o viață care este a mea.

Depresia este ca o ceață grea care nu se ridică niciodată. Mă trezesc în fiecare dimineață cu un sentiment de groază, știind că va mai trece o zi fără nicio schimbare. Am văzut terapeuți și am luat medicamente, dar nimic nu pare să ajute. Rădăcina tristeții mele nu este ceva ce poate fi reparat cu pastile sau vorbit. Este realizarea că timpul mi-a alunecat printre degete ca nisipul și acum este prea târziu să-l prind.

Văd femei de vârsta mea călătorind prin lume, luându-se de noi hobby-uri, trăindu-și cele mai bune vieți. Și le invidiez. Ele au avut curajul să se elibereze de așteptările impuse asupra lor. Au trăit pentru ele însele în timp ce își iubeau familiile. De ce nu am putut face și eu asta?

Răspunsul este complex și înrădăcinat într-o viață de alegeri și circumstanțe. Dar știind asta nu face mai ușor de suportat. Greutatea regretului este apăsătoare și mă apasă în fiecare zi.

Nu știu ce îmi rezervă viitorul. La 70 de ani, posibilitățile par limitate. Dar un lucru este clar: nu pot continua așa. Ceva trebuie să se schimbe, chiar dacă este doar găsirea unor momente mici de bucurie în viața mea zilnică. Poate voi începe din nou să pictez, chiar dacă este doar în sufrageria mea micuță. Poate voi face o scurtă excursie undeva aproape, doar pentru a simți că merg înainte.

Dar în adâncul sufletului meu știu că aceste mici schimbări nu vor umple golul din interiorul meu. Viața pe care mi-am dorit-o s-a dus, înlocuită de o viață de datorie și sacrificiu. Și deși îmi iubesc familia din toată inima, nu pot să nu jelesc pierderea persoanei care aș fi putut fi.