„Fiul meu a încetat să-mi răspundă la apeluri, așa că am luat legătura cu soția lui: O decizie de care regret”

Trecuseră trei săptămâni de când nu mai auzisem nimic de fiul meu, Andrei. Obișnuiam să vorbim la telefon aproape la fiecare două zile, până când el, cu blândețe, dar ferm, mi-a cerut să le ofer lui și soției sale, Ioana, mai mult spațiu. Aveau nevoie să se concentreze asupra căsniciei lor fără implicarea constantă a mea, mi-a explicat. A fost greu să accept, dar mi-am respectat dorința lui. Totuși, pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni fără niciun semn de la el, îngrijorarea mea se adâncea.

Într-o seară, după o altă noapte nedormită imaginându-mi diverse scenarii, am decis să iau legătura cu Ioana. Am crezut că poate ea ar putea să-mi ofere ceva liniștire despre starea lui Andrei. Cu mâinile tremurânde, am format numărul ei, fiecare ton de apel amplificându-mi anxietatea.

„Alo?” Vocea Ioanei era precaută, cu o nuanță de surpriză.

„Ioana, sunt Violeta,” am spus, încercând să-mi păstrez vocea stabilă. „Îmi pare rău că te deranjez, dar nu am mai auzit nimic de Andrei de ceva vreme. Este totul în regulă?”

A urmat o pauză la celălalt capăt al liniei. „Violeta, eu… Credeam că Andrei ar fi vorbit cu tine. Îmi pare foarte rău, dar lucrurile au fost… complicate.”

Inima mi s-a strâns. „Ce vrei să spui? Andrei este bine?”

Ioana a oftat. „Andrei a plecat, Violeta. A plecat acum două săptămâni. Am avut niște probleme, și el a decis că are nevoie de timp departe. Credeam că o să ia legătura cu tine.”

Camera se învârtea în jurul meu pe măsură ce procesam cuvintele ei. Fiul meu plecase de acasă și nu se obosise să mă sune. „Știi unde este?” am reușit să întreb.

„Nu sunt sigură,” a răspuns ea încet. „Nu mi-a spus prea multe, și nici nu mi-a răspuns la apeluri.”

Conversația s-a încheiat curând, cu Ioana promițând că mă va anunța dacă are vești de la Andrei. Am închis telefonul, simțind un amestec de furie, tristețe și trădare. Nu numai că fiul meu nu avusese încredere să-mi spună despre problemele lui, dar se izolase și de persoana care îl iubea cel mai mult.

Zilele s-au transformat în săptămâni, și tot nu aveam nicio veste de la Andrei. Tensiunea de a nu ști unde sau cum este m-a afectat profund. Regretam că am sunat-o pe Ioana; asta doar a adăugat la durerea situației. Dacă aș fi rămas în necunoștință de cauză, măcar aș fi fost cruțată de agonia de a ști că este undeva, posibil în nevoie, și alegând să nu ia legătura cu mine.

Realizarea că relația mea cu fiul meu s-ar putea să nu mai fie niciodată la fel a fost sfâșietoare. A fost o lecție dură despre limitele influenței unei mame și realitatea dureroasă că uneori, dragostea înseamnă să faci un pas înapoi, chiar și când fiecare instinct îți spune să te agăți mai strâns.