„I-am Dăruit Fiului Meu o Casă, Am Renovato și Am Cumpărat Mobilă. Acum Soția Lui Vrea Să o Vândă”

Când fiul meu, Mihai, avea doar cinci ani, mi-am făcut o promisiune. Am jurat că voi economisi suficienți bani pentru a-i cumpăra o casă când va crește. Ca mamă singură, știam că nu va fi ușor, dar eram hotărâtă să-i ofer un viitor sigur. Am început să iau joburi part-time, lucrând nopți târzii și weekenduri, în timp ce îmi echilibram responsabilitățile de mamă.

Anii au trecut și economiile mele au crescut încet. Am redus cheltuielile personale, am renunțat la vacanțe și chiar am vândut câteva bijuterii pentru a adăuga la fond. Până când Mihai a împlinit douăzeci și cinci de ani, economisisem suficient pentru a cumpăra o casă modestă într-un cartier decent. Nu era un conac, dar era un loc pe care îl putea numi al lui.

Când Mihai s-a căsătorit cu Ana, am fost extrem de fericită. Părea o femeie minunată care îl iubea cu adevărat. Ca dar de nuntă, am decis să le dau casa. Am petrecut luni întregi renovând-o, asigurându-mă că totul era perfect pentru noua lor viață împreună. Am vopsit pereții, am reparat instalațiile sanitare și chiar am cumpărat mobilă nouă. Era modul meu de a le arăta cât de mult îi iubesc și cât de mult îmi doresc să fie fericiți.

O vreme, totul părea perfect. Mihai și Ana s-au mutat în casă și și-au început viața împreună. Păreau fericiți și simțeam un sentiment de mândrie de fiecare dată când îi vizitam. Dar lucrurile au început să se schimbe după câțiva ani.

Ana a început să vorbească despre dorința de a se muta într-un alt oraș pentru oportunități mai bune de muncă. La început, am crezut că este doar un gând trecător, dar a devenit tot mai insistentă pe măsură ce timpul trecea. Argumenta că vânzarea casei le-ar oferi libertatea financiară de a începe de la zero în altă parte.

Eram devastată. Casa nu era doar o proprietate; era un simbol al tuturor sacrificiilor pe care le-am făcut pentru fiul meu. Am încercat să discut cu Mihai, explicându-i cât de mult înseamnă casa pentru mine și cât de greu am muncit pentru a i-o oferi. Dar părea sfâșiat între loialitatea față de mine și dorința de a-și face soția fericită.

Într-o seară, Ana a venit să vorbească cu mine. Era politicos dar ferm în decizia ei. Mi-a explicat că deja găsiseră un cumpărător și plănuiau să se mute în următoarele luni. Am simțit un val de furie și tristețe. Cum puteau face asta? Cum puteau ignora toată munca și dragostea care au fost investite în acea casă?

În ciuda protestelor mele, casa a fost vândută. Mihai și Ana s-au mutat într-un alt oraș, lăsând în urmă casa care fusese rodul muncii mele timp de atâția ani. M-am simțit trădată și abandonată. Casa care odată simboliza speranța și siguranța acum stătea goală, un memento dureros al ceea ce am pierdut.

În final, eforturile mele de a oferi un viitor sigur pentru fiul meu păreau zadarnice. Casa era plecată și odată cu ea, o parte din inima mea. Mihai și Ana și-au continuat viața, dar durerea deciziei lor a rămas cu mine. A fost o lecție dureroasă despre imprevizibilitatea vieții și complexitatea relațiilor familiale.