„Tatăl meu, care a plecat înainte să mă nasc, mi-a lăsat un apartament. Acum mama vrea jumătate”

De când eram mică, mereu m-am întrebat despre tatăl meu. Mama, Elena, îmi respingea întrebările cu un gest al mâinii, insistând că nu am un tată. Acest răspuns mă nedumerea întotdeauna, dar am învățat să nu insist, deoarece o supăra vizibil.

Anul trecut, de ziua mea de 25 de ani, Elena m-a așezat jos cu o privire în ochi pe care nu am putut să o descifrez. În cele din urmă, a decis să-mi spună adevărul despre tatăl meu, Gabriel. Fuseseră tineri și îndrăgostiți, sau cel puțin așa credea ea, până când Elena a aflat că este însărcinată cu mine. Gabriel a intrat în panică, nefiind pregătit pentru paternitate, și a plecat înainte să mă nasc. Elena, cu inima frântă și singură, a decis să-l șteargă complet din viețile noastre.

Revelația m-a zguduit, dar a fost mai mult de atât. La câteva săptămâni după conversația noastră, am primit o scrisoare de la un cabinet de avocatură. Gabriel murise recent și, surprinzător, îmi lăsase apartamentul său din centrul Bucureștiului. Era un apartament frumos și spațios cu două dormitoare, în contrast puternic cu apartamentul mic și confortabil în care trăisem toată viața cu mama.

Eram plină de emoții contradictorii. Apartamentul era o moștenire generoasă, dar era și o legătură tangibilă cu omul care ne abandonase. După multe deliberări, am decis să accept moștenirea și să mă mut în apartament. Părea un nou început, o șansă de a-mi construi propria viață după propriile reguli.

Totuși, lucrurile au luat o întorsătură când i-am spus Elenei despre apartament. Fața ei, de obicei atât de plină de căldură, a devenit rece și dură. A susținut că, deoarece m-a crescut singură, merita jumătate din apartament. Motivul ei era că se luptase financiar ani de zile pentru a mă întreține și că această moștenire ar trebui să fie împărțită.

Am fost uluită. Relația noastră, care fusese piatra de temelie a vieții mele, a început să se destrame sub greutatea lăcomiei și resentimentelor. Certurile au devenit noua noastră normă, fiecare mai aprinsă decât cealaltă. Elena a amenințat că va recurge la acțiuni legale dacă nu îi satisfac cererile. Stresul și tensiunea erau insuportabile.

Simțindu-mă încolțită și disperată, am căutat sfaturi legale. Avocatul a confirmat că, legal, apartamentul îmi aparține și Elena nu avea nicio pretenție asupra lui. Înarmată cu această cunoștință, am confruntat-o pe mama, sperând să rezolve problema. În schimb, situația a escaladat. Elena m-a acuzat că sunt nerecunoscătoare și egoistă, spunând că nu sunt diferită de Gabriel.

Ruptura dintre noi a crescut până când am încetat să mai vorbim deloc. Apartamentul care trebuia să fie un nou început a devenit un simbol al pierderii. Aveam spațiul la care visam întotdeauna, dar îmi pierdusem mama în proces.

Acum, pe măsură ce stau în liniștea apartamentului meu, camerele par prea mari, tăcerea prea apăsătoare. Îmi dau seama că această moștenire m-a costat mai mult decât anticipasem. Am proprietatea, dar legăturile familiale care odinioară îmi țineau viața laolaltă sunt sfărâmate, poate ireparabil.