„Vizita neașteptată a surorii mele mai mici: Decizia dificilă privind îngrijirea mamei”

Era o dimineață rece de noiembrie când Ioana a apărut neașteptat la ușa mea. Nu o mai văzusem de luni de zile, de la petrecerea de 70 de ani a mamei, care fusese un eveniment liniștit. Eram în mijlocul rezidențiatului la spital, și fiecare minut departe era un minut în care ar fi trebuit să studiez sau să dorm. Dar acolo era ea, fața ei arătând semne de oboseală pe care cluburile pe care le frecventa adesea le mascau.

„Quinn, trebuie să vorbim despre mama,” a spus Ioana imediat ce am deschis ușa. Tonul ei era serios, o raritate pentru ea, și m-a pus imediat pe jar.

Am condus-o în sufragerie, unde amândouă ne-am așezat pe marginea canapelei, un aer de tensiune plutind între noi. „Ce este cu mama?” am întrebat, deși o parte din mine deja bănuia ce ar putea urma.

„Nu se simte bine, Quinn. Știu că ești ocupată și nu o poți vedea des, dar eu am fost cu ea mult în ultimele zile. Uită lucruri, facturile ei se adună neplătite, și săptămâna trecută a lăsat aragazul aprins toată noaptea. Devine periculos.”

Am simțit o undă de vinovăție. Între săptămânile mele de 80 de ore la spital și propria mea epuizare, nu o vizitasem pe mama atât de des pe cât ar fi trebuit. „Deci, ce sugerezi să facem?” am întrebat, deși din nou, simțeam că știu care va fi răspunsul Ioanei.

Ioana și-a mușcat buza, ezitând. „Cred că ar trebui să ne gândim să o plasăm într-un cămin de bătrâni. Există unul bun despre care am auzit de la prietena mea Genoveva. Bunica ei este acolo, și spune că este frumos.”

Cuvântul ‘cămin de bătrâni’ m-a lovit mai tare decât mă așteptam. Mama noastră, care ne-a crescut singură după ce tatăl nostru a plecat, care a sacrificat atât de mult pentru a ne hrăni și îmbrăca, să fie pusă într-un cămin? Părea o trădare.

„Dar ea a spus întotdeauna că vrea să rămână acasă cât mai mult posibil,” am contrazis slab.

„Știu, Quinn, dar gândește-te. Tu ești mereu la spital, eu nu sunt echipată să o îngrijesc singură, și a ajuns la punctul în care s-ar putea să nu mai fie sigur pentru ea să trăiască singură.”

Am discutat înainte și înapoi, discuția încălzindu-se pe măsură ce resentimentele vechi ieșeau la suprafață. Ioana m-a acuzat că nu sunt suficient de prezentă, că pun cariera înaintea familiei noastre. I-am răspuns că stilul ei de viață abia o făcea o candidată pentru îngrijitoarea anului.

La final, amândouă plângeam, greutatea viitorului mamei apăsându-ne. Am decis să vizităm căminul de bătrâni despre care vorbise Genoveva, măcar să aruncăm o privire, pentru binele mamei.

Locul era frumos, presupun, pentru un cămin de bătrâni. Curat, cu personal amabil și chiar un mic grădină. Dar când am dus-o pe mama să-l vadă, fața ei s-a strâmbat într-un mod care mi-a frânt inima. „Nu vreau să fiu aici,” a șoptit ea în timp ce vizitam micuța cameră în care ar putea să locuiască în curând. „Vă rog, nu mă faceți să rămân.”

Dar ce altă alegere aveam? Nici Ioana, nici eu nu puteam să-i oferim îngrijirea de care avea nevoie. Am mutat-o în luna următoare. Am vizitat-o când am putut, dar de fiecare dată când o vedeam, părea să se micșoreze puțin mai mult, să se estompeze puțin mai mult. Ultima dată când am văzut-o, nici măcar nu m-a recunoscut.

Ioana și cu mine nu ne-am mai revenit niciodată de la acea decizie. Vinovăția mă roadea, ne roadea, erodând orice legătură pe care o mai aveam. Ne-am îndepărtat, fiecare dintre noi blocată în lumea ei separată de regret.